MAESTRUL RADU BELIGAN, CETATEAN DE ONOARE AL JUDETULUI VRANCEA, A TRANSMIS MESAJUL INTERNATIONAL DE ZIUA TEATRULUI

SPORTUL DE VRANCEA UREAZA LA MULTI ANI TEATRULUI ROMANESC

Ziua Mondială a Teatrului a fost creată în 1961 de către Institutul Internaţional de Teatru. Este sărbătorită anual, la data de 27 martie, de Centrele ITI şi de comunitatea teatrală internaţională. Diverse evenimente teatrale naţionale şi internaţionale sunt organizate pentru a marca această sărbătoare. Unul dintre cele mai importante dintre acestea este transmiterea Mesajului Internaţional de Ziua Mondială a Teatrului prin care, la invitaţia ITI, o personalitate de renume mondial împărtăşeşte reflecţiile sale asupra Teatrului şi asupra păcii între oameni. Dinanul 1990, in UNITER (Uniunea Teatrala din Romania) functioneaza Centrul National Roman pentru Institutul International de Teatru. Presedintele Centrului este Ion Caramitru. Maestrul RADU BELIGAN, cetatean de onoare al judetului Vrancea  – singurul „om de teatru” român care a fost desemnat să transmita  mesajul internaţional de Ziua Mondială a Teatrului.

Mesaj pentru Ziua Mondială a Teatrului   27 martie 2015

Pe adevăraţii maeştri ai teatrului îi găsim, mai degrabă, departe de scenă. De obicei, ei sunt cei care înţeleg ca teatrul nu e o maşină de reprodus clişee şi convenţii. Sunt cei care-i caută sursa vie pe care nu o regăseşti tot timpul în sălile de teatru unde mulţimi de oameni se-nghesuie în fiecare zi, preocupaţi să copieze o lume sau alta. Copiem, în loc să ne creăm propriile lumi care să incite la dezbateri, care au la bază emoţiile ascunse în interiorul nostru. În fapt, tocmai Teatrul este cel care reuşeşte să dezvăluie aceste lumi.

De multe ori ma întorc la proză ca să înţeleg mai bine cum e teatrul. Zi de zi, mă surprind gândindu-mă la scriitorii care, acum aproape o sută de ani au descris în mod profetic, dar fără exagerare, decăderea zeilor europeni, apusul ce a cufundat civilizaţia noastră într-o beznă în care nici astăzi nu s-a făcut lumină. Mă gîndesc la Franz Kafka, la Thomas Mann şi la Marcel Proust. Acestor profeţi le-aş adăuga astăzi numele lui John Maxwell Coetzee.

Sentimentul lor comun al sfârşitului inevitabil al lumii – nu al planetei, ci al unui model al relaţiilor interumane  – şi al ordinii sociale şi răsturnărilor acesteia, ne însoţeşte astăzi, marcându-ne profund. Pe noi, cei care trăim după sfârşitul lumii. Noi, care trăim în faţa unor crime şi conflicte ce izbucnesc în fiecare zi, în mereu alte locuri, mai rapid chiar decât reuşesc să fie relatate de mijloacele de comunicare. De altfel, aceste „incendii” devin repede plictisitoare şi dispar fără urmă din relatările de presă. Iar noi ne simţim neputincioşi, îngroziţi şi încolţiţi. Nu mai suntem capabili să înălţăm turnuri, iar zidurile pe care le construim cu încăpăţânare nu ne apără de nimic; dimpotrivă, ele însele au nevoie de protecţie şi grijă, lucru care ne consumă o bună parte din energia noastră vitală. Şi nu mai avem forţa de a încerca să vedem ceea ce se află în spatele porţilor, dincolo de zid. Tocmai din acest motiv teatrul ar trebui să existe şi, de acolo, din spatele porţilor, să-şi caute forţa. Pentru a pătrunde cu privirea acolo unde ne este interzis.

„Legenda însă încearcă să explice inexplicabilul. De vreme ce pleacă de la un adevăr, trebuie să sfârşească din nou în inexplicabil” – în aceste cuvinte descrie Kafka transformarea legendei lui Prometeu. Eu asociez profund aceste cuvinte modului în care ar trebui să fie teatrul. Şi un asemenea teatru, care să-şi aibă începutul în profunzimea adevărului iar sfârşitul în inexplicabil, le doresc tuturor slujitorilor acestuia, atât celor de pe scenă, cât şi celor din public. Le-o doresc din tot sufletul!

REDACTIA SDV

Sursa foto: citatemaxime.ro