Aţi văzut trăirile pe podiumul de premiere, ale fetelor noastre, campioane olimpice? Cu siguranţă le-aţi văzut, poate aţi şi încercat, fără să vreţi, aceleaşi stări. Dacă scriu despre ele o fac pentru a rămâne şi scris pentru cei care, într-o zi, îşi vor aminti că printre sentimentele omeneşti se află şi patriotismul. Nefardat, neimpus, venit din interiorul fiinţei, ca un dat, fără să fie obligatorie o educaţie specială în acest sens. Vasăzică, pe prima treaptă a podiumului olimpic, în faţa unor săli pline, se află, în momente diferite, sportive românce. De ce doar sportive, este o discuţie ce poate fi făcută altă dată. Deocamdată, ne limităm la campioanele olimpice care au onorat sportul iar acesta le-a onorat, la rândul său, cu titlul de campioane olimpice. Până la scrierea acestui text erau cinci. Poate vor fi şi altele, de aceea, nu le numim, să nu comitem vreo nedreptate. Ceremonialul prevede ca, în astfel de momente, să fie intonat Imnul ţării care a dat câştigătorul. În protocol nu intră altceva care, totuşi, s-a petrecut, cel puţin în cazul campioanelor românce. Fiecare în parte a murmurat versurile Imnului, ca într-un descântec de drag. Fetele au murmurat, apoi li s-a pus nodul în gât iar ochii li s-au umplut de lacrimi. Nu au strigat din pieptul de aramă, să fie auzite până acasă, nu şi-au şters lacrimile să atragă atenţia asupra gestului. Au trăit momentul de glorie într-o discreţie pe care o au, poate doar marii campioni. Mai înainte, însă, făcuseră un lucru extraordinar. Câştigaseră titlul olimpic şi, odată cu el, dreptul de a cânta Imnul de pe podiumul învingătorilor, chiar dacă avea să li se pună  nodul în gât iar ochii aveau să li se umple de lacrimi.
Petrică BUTUC