A fost momentul culminant al deschiderii Jocurilor olimpice de la Beijing. Nu discursurile oficialilor, nu focurile de artificii. Nici proclamarea începerii jocurilor, ci alunecarea prin văzduh, în alergătură, a campionului care, cu focul de la torță, a aprins flacăra ce va sta nestinsă pe toată perioada întrecerilor. Spectacolul deschiderii a fost nemaivăzut, așa cum era de așteptat de la chinezii ce aveau de arătat lumii că sunt o forță capabilă să facă lucruri pe care alții nu le-au făcut până la ei. Cu siguranță a fost și orgoliu, a fost și bună cuviință în formidabila desfășurare de oameni, de tehnică și imaginație in ceremonia de deschidere. Dar cea mai încărcată cu semnificații sportive a fost parte în care purtătorul torței a fost suspendat și, alergând prin văzduh, a făcut turul „cuibului de pasăre” până la locul unde se afla o altă torță, cea fixă, ce urma să primească focul viu al întrecerilor. A fost omagiul adus, anticipat, tuturor sportivilor ce urma să înceapă marea cursă spre medalii ori doar spre obținerea dreptului de a spune că au fost și ei acolo unde unii au intrat în cartea de aur a sportului. Că au fost la Beijing unde flacăra Jocurilor a fost aprinsă de un om alergând prin văzduh ca o aspirație spre victoria asupra propriilor limite, spre gloria visată de orice sportiv. De toți cei ce au curajul să se avânte în întreceri de orice fel ar fi acestea, dacă sunt consacrate mai binelui. Petrică BUTUC
