“Fă-mă, mamă, ce n-am fost, pădurar şi şef de post » spune un proverb din vremea de demult. Pe atunci, ca şi acum, pădurarul nu avea nevoie de leafă pentru că îi ajungea ce câştiga din mişmaşuri ori din marile afaceri cu lemn. Unii şi-au făcut, din slujba de pădurar, averi care să le ajungă pentru un şir de generaţii de urmaşi. Lucrurile sunt tot atât de limpezi şi în cazul şefilor de post, tăticii satelor unde ei sunt legea, chiar şi atunci când e fărădelege. Proverbul a căpătat forme diferite, după cum a vrut creatorul de ocazie să scoată în faţă o meserie cu pleaşcă. Nu am auzit forma cu arbitru şi şef de post, dar ar fi avut suficientă acoperire, mai ales în cazul fotbalului de pe urma căruia destui cu fluierul ori cu fanionul au făcut bani frumoşi ori şi-au făcut relaţii importante sau o bună imagine publică. Au intrat arbitrii în folclor, dar nu chiar la nivelul pădurarilor şi şefilor de post. Despre ei sunt poveşti nemuritoare ce vorbesc despre rolul lor decisiv în tranşarea unor meciuri cu câştigător dinainte stabilit sau despre mici găinării care au stabilit ierarhii fotbalistice false. Au fost şi sunt vedetele show-rilor televizate sau ale dezbaterilor din parc ori de la colţ de stradă. Au mai ieşit, uneori, în prim plan, şi prin relatări despre câştigurile lor nedrept de mici în raport cu colegii din alte ţări. S-a întâmplat, însă, ca mai marii fotbalului din România să decidă că arbitrii români merită să fie plătiţi mai bine. Ba, chiar, să fie şi pre0miaţi, dacă merită, ori amendaţi, dacă greşesc. Un central va căştiga 1500 de euro iar un asistent, 1000 de euro la un meci. Dacă îi ţine priceperea şi condiţia fizică, pot prinde măcar două jocuri pe lună. În aceste condiţii, fără nici o urmă de ironie, proverbul în cauză poate spune « fă-mă mamă, ce n-am fost, arbitru... » Merită să fii arbitru şi să-ţi faci meseria fără să-ţi baţi joc de munca fotbaliştilor şi antrenorilor. Plata oficială este suficientă!
Petrică BUTUC