CALENDAR SPORTIV DE LA VRANCEA

Perioada 05 noiembrie – 11 noiembrie

5 noiembrie 1880 –– S-a născut celebrul scriitor Mihail Sadoveanu, mare pasionat de şah şi animator al acestui nobil sport. În 1923, împreună cu alţi iubitori ai şahului, a înfiinţat la Iaşi primul cerc de şah. Trei ani mai târziu a devenit director al Revistei Române de şah pe care a condus-o aproape un sfert de secol, ridicând-o tehnic şi literar la nivelul celor mai bune publicaţii şahiste din lume. În perioada 1926-1929 şi 1950-1958 a fost preşedintele Federaţiei Române de Şah. Dar şi în perioada când nu a deţinut această funcţie, cu autoritatea şi prestigiul de care se bucura, a ajutat în permanenţă mişcarea şahistă. În semn de respect şi preţuire pentru marele susţinător al sportului minţii, anual la Iaşi se desfăşoară un puternic şi apreciat turneu de şah, devenit tradiţional, „Memorialul Mihail Sadoveanu“.

Vasta sa operă literară cuprinde, printre multe altele: „Baltagul“, „Hanu-Ancuţei“, „Fraţii Jderi“, „Ţara de dincolo de negură“, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi–Vodă“, „Neamul Şoimăreştilor“, „Nicoară Potcoavă“, „Apa morţilor“, „Nopţile de Sânziene“, „Floare ofilită“, „Însemnările lui Neculai Manea“, „Amintirile Căprarului Gheorghiţă“, „Haia Sanis“, „Vremuri de bejenie“, „Cosma Răcoare“, „Bordeienii“, „Bulboana lui Vălinaş“, „În drum spre Hârlău“, „Păcat boieresc“, „O umbră“, „Hoţul“, „O poveste de demult“. (m. 1961)

5 noiembrie 1926 –– În cadrul primului concurs de şah organizat la Paris de către cercul Cigorin, cerc înfiinţat de şahiştii ruşi, şahistul român Ion Gudju a reuşit, într-o confruntare cu V. Bogdanovsky, o prestaţie de excepţie, foarte apreciată de specialişti, partida intrând în analele şahului cu numele de nemuritoarea românescă. (Se numesc nemuritoare partidele de un nivel spectacular şi artistic deosebit, chiar şi dacă nivelul teoretic nu este întotdeauna cel maxim sau se strecoară greşeli. Spre exemplu, nenuritoarea nemuritoarelor lui Andersen are câteva greşeli, în schimb spectacolul este cu totul şi cu totul deosebit.)

5 noiembrie 1936 –– S-a născut fotbalistul german Uwe Seller, atacant de mare clasă al anilor ’60 din secolul trecut, unul dintre jucătorii de bază ai naţionalei Republicii Federale a Germaniei, vicecampioană la Campionatul Mondial din Anglia, 1966. La această competiţie, nu a lipsit nici un minut (împotriva Elveţiei, Argentinei, Spaniei, Uruguayului, U.R.S.S.-ului şi Angliei) şi a făcut diferenţa în partida cu Spania celebrului Amancio, când la scorul de 1-1 a reuşit să înscrie golul victoriei şi al calificării în sferturi din cea mai echilibrată grupă (care s-a dovedit şi cea mai puternică).

Era atacantul care şuta la poartă foarte bine din orice poziţie şi cu orice parte a corpului, aşa cum o cerea situaţia. A înscris goluri şi cu ceafa şi cu umărul şi cu şoldul.

5 noiembrie 1941 –– S-a născut, la Bucureşti, fotbalistul internaţional român Ion Pârcălab, ca al şaselea copil al familiei), una dintre cele mai bune extreme ale fotbalului românesc, posesorul unui stil de joc spectaculos ce l-a făcut un foarte îndrăgit fotbalist al anilor 1960, lider de echipă atât la Dinamo cât şi la naţională. A fost supranumit pentru viteza sa debordantă „Săgeata Carpaţilor“ (denumire dată de italieni după dubla confruntare Internazzionale Milano – Dinamo) sau „Racheta Carpaţilor“, iar pentru driblingul irezistibil, „Garincha de pe malul Dunării“.

Şi-a început pregătirea la centrul de copii al Clubului Dinamo Bucureşti. Talentul şi pasiunea pentru fotbal l-au făcut să se remarce repede şi, ca urmare, în 1954 viitorul mare fotbalist a fost legitimat, în toată regula, în echipa „Tânărul dinamovist“, antrenată de Petre Steimbach, jucând la început vârf de atac, apoi mijlocaş, arătând calităţi cu totul deosebite.

În 1958, după ce fusese remarcat într-o tabără de la Râmnicu Vâlcea de celebrul antrenor Coco Dumitrescu, a fost luat de către acesta la U.T.A., pentru a juca în campionatul juniorilor republicani. Ajuns în oraşul de pe malul Mureşului, a schimbat faţa echipei pe care a scos-o campioană, jucând ca mijlocaş şi apoi vârf (aceleaşi posturi dar în ordine inversă faţă de cum jucase la Dinamo). În iarna 1958/1959, la puţin timp după ce împlinise 17 ani, a făcut un turneu cu echipa mare în Siria şi Liban, unde a jucat trei meciuri, câte o jumătate de repriză ca extremă dreaptă. Acesta a fost debutul lui pe acest post care avea să-l facă celebru. În acel turneu juniorul Pârcălab a plecat ca jucător inclus provizoriu pentru verificări şi s-a întors component permanent al lotului de seniori al echipei U.T.A., înlocuindu-l, câteva luni mai târziu, pe Jurcă şi devenind titular, după debutul în prima divizie a ţării din 24 mai 1959 într-un meci cu Jiul Petroşani.

În 1960, naţionala noastră de juniori a obţinut cel mai mare succes din istoria de până atunci a fotbalului românesc, terminând pe locul al II-lea în turneul UEFA de la Viena. În echipa noastră a excelat extrema dreaptă Pârcălab, mult peste nivelul coechipierilor săi, principalul „vinovat“ pentru succesul obţinut, fotbalistul care anunţa un mare viitor nu numai la nivel naţional ci şi internaţional. Presa străină, plăcut impresionată de viteza şi stilul elegant ale românului a elogiat în unanimitate şi în mod categoric prestaţia lui.

Au urmat progrese rapide şi vizibile, astfel că la sfârşitul anului, în decembrie 1960, a plecat în Brazilia cu o selecţionată de seniori a oraşului Bucureşti.

La începutul campionatului 1961/1962, după trei ani în curtea „Bătrânei doamne“, Părcălab s-a întors la Dinamo. Nici n-a început campionatul, doar după jocurile de pregătire, şi susţinătorii dinamovişti, încântaţi de jocul băiatului cu părul negru sclipitor, au apostrofat conducerea tehnică: „De ce ne-aţi ascuns atâţia ani brazilianul?“ La 5 august 1961 Pârcălab a jucat pentru prima oară la Dinamo, într-un meci oficial cu Racing Club Paris, pe fostul stadion 23 August, când în minutul 12 a deschis scorul. Avea să joace la Dinamo nouă campionate, până în vara anului 1970.

La 8 octombrie 1961, într-un meci România – Turcia 4-0, a debutat în echipa naţională pentru care a îmbrăcat tricoul cu numărul 7 doar de 38 de ori. Am spus „doar“ deoarece numărul de selecţii este mic în comparaţie cu ce a însemnat în fotbalul românescera Pârcălab. Însă, pe de o parte, era perioada când naţionala nu juca aşa multe partide şi se numărau selecţiile numai pentru anumite meciuri şi, pe de altă parte, Angelo Niculescu a avut grijă să taie capetele neplecate, indiferent dacă acestea erau ale lui Dobrin, Dan Coe, Pârcălab, Răducanu etc. La cel de-al doilea meci în naţională, cel cu Spania, Pârcălab a reuşit unul dintre cele mai bune meciuri ale vieţii sale.

În 1964 a făcut parte din echipa care a jucat la turneul de fotbal din cadrul J.O. de la Tokio. Şi tot în 1964 a primit titlul de maestru al sportului.

A fost în primul rând un mare creator şi mult mai puţin marcator, specialităţile sale – de fapt, delicatesele – fiind slalomul în dribling pe extremă, centrarea în viteză şi pasa decisivă. Poate de aceea primul gol înscris în naţională a fost realizat relativ târziu, la 12 mai 1963 într-o partidă cu R.D.Germană, la Bucureşti, după aproximativ un an şi jumătate de la debut. În schimb a fost un gol de neuitat deoarece a fost golul victoriei, înscris la scorul de 2-2, în penultimul minut de joc, după ce est-germanii conduseseră cu 2-0, consfinţindu-se o victorie ce la un moment dat părea foarte greu de obţinut. De altfel, a fost ziua golurilor în premieră, deoarece şi celelalte două goluri au fost primele înscrise în naţională de stelistul Cornel Pavlovici şi „stegarul“ braşovean Iuliu Haidu, aceştia din urmă fiind şi debutanţi în naţională. Dar golul golurilor în prima selecţionată a fost cel înscris la 21 noiembrie 1965, în secunda 35 a meciului România – Portugalia încheiat cu 2-0 în favoarea noastră, disputat la Bucureşti în preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din Anglia 1966. Atunci, în secunda 35, maestrul deschidea scorul fulgerător, trecând de fundaşii portughezi ca expresul prin halta Pădureni de Baltă Seacă, lăsând apărarea adversă înmărmurită dar şi plină de admiraţie. Atunci Pârcălab a fost cel mai bun de pe teren, deşi în tabăra adversă evoluau celebrii Eusebio, Germanho, Coluna, Carvalho, Augusto, Simoes, Tores. În total, Pârcălab a înscris pentru echipa României cinci goluri (cu R.D.Germană, Mexic, Iugoslavia, Portugalia şi Israel), dar a fost coautor sau a contribuit la un incomensurabil număr de goluri.

La un meci cu R.F. a Germaniei, la un singur an după ce Germania devenise vicecampioană mondială, cel mai remarcat de presa străină a fost Pârcălab, despre care s-a scris că „l-a plimbat pe Schnellinger“, fundşul german care a văzut foarte multe în viaţa lui. Meciul s-a încheiat doar cu 1-0 în favoarea adversarilor noştri la ei acasă. Am spus „doar“ fiindcă am comparat rezultatul cu cel realizat de nemţi cu Elveţia, 5-0.

Pârcălab a fost principalul artizan al cuceririi de către Dinamo a titlului de campioană de patru ori consecutiv, în 1962, 1963, 1964, 1965 şi a Cupei României în 1964 şi 1968. A jucat 232 partide în prima divizie înscriind 66 de goluri şi 20 de partide în cupele europene unde a înscris cinci goluri, toate în Cupa Campionilor Europeni.

Între 1970 şi 1973 a jucat în Franţa, la Olympique Nimes, alături de Florea Voinea, fiind un bun ambasador al fotbalului românesc. La echipa franceză a jucat 83 meciuri înscriind 20 de goluri, dintre care 11 în sezonul 1971-1972. În perioadele de formă maximă ale lui Pârcălab, în repetate rânduri cronicarii francezi se întrebau de ce n-are loc „Săgeata Carpaţilor“ în naţionala României...

După încheierea carierei fotbalistice, a fost antrenor principal sau secund la U.T.A., Gloria Buzău, Pandurii Târgu-Jiu, I.M.U. Medgidia etc. A fost antrenor federal la juniori, în această calitate având cele mai bune rezultate, reuşind să câştige Balcaniada din 1983 şi să lanseze mai mulţi jucători de valoare.

A fost declarat fotbalistul anului în 1965 şi al treilea fotbalist al anului în 1966. Nu există o statistică până în 1964, dar părerile specialiştilor trecuţi de vârsta unei jumătăţi de secol sunt aproape unanime în a-l considera pe Pârcălab cel mai bun şi alţi câţiva ani înainte de 1965.

Reuşea de multe ori partide de adevărată magie, ca urmare spectatorii veneau în număr mare la stadion să-l vadă pe Părcălab. Era suficient să-l vezi jucând de câteva ori pentru a deveni idolul lui, pentru a zbura pe aripile fanteziei şi a visa cu ochii deschişi la un alt fel de fotbal. Cei mai buni dintre copiii echipelor din curtea şcolii sau de pe maidanele de altă dată ale marilor sau micilor oraşe îşi luau supranumele Pârcălab, acesta fiind sinonim cu „liderul“ sau „căpitanul“.Cu el în zile mari, Dinamo, dând recital după recital, şi-a făcut un mare număr de suporteri în doar patru-cinci ani, reuşind să se apropie vertiginos de Rapid şi Steaua. Rapid, vechea mare iubire nu numai a bucureştenilor ci şi a suporterilor din toată ţara, şi Steaua, moştenitoarea laurilor marelui C.C.A., îşi disputau supremaţia pentru cucerirea suporterilor. Pârcălab a schimbat duetul Rapid – Steaua al iubirii suporterilor cu trio-ul Rapid – Steaua – Dinamo.

Ilie Dobre îl zugrăveşte în cartea dedicată lui Dobrin, „Prinţul din Trivale la ultimul dribling“ astfel: „Când ţâşnea Pârcălab pe extremă, automat, apărările echipelor adverse intrau în alertă. Imediat îi apărea în cale un «inamic». Al doilea. Al treilea. Al patrulea. Inutil. «Săgeata Carpaţilor» îi dribla în viteză. Urma în secundele următoare, precum fulgerul, fie centrarea pe care scria gol, fie şutul necruţător. Finalizat c-un gol de kinogramă. Ion Pârcălab, care a strălucit în echipa reprezentativă şi la Dinamo Bucureşti într-o vreme când concurenţa era una acerbă (Ion Ionescu, Niki Dumitriu, Cornel Pavlovici, Constantin Frăţilă, Creiniceanu etc), rămâne, pentru eternitate, un reper al fotbalului românesc. O emblemă. O pecete...“

Din păcate, ca şi la Romulus Gabor, mai târziu, strălucirea sa a pierdut relativ repede din intensitate. Dacă perioada de juniorat şi tinereţe au fost la cele mai înalte cote, îndrăgitul jucător a început să se stingă repede. La aceasta s-au mai adăugat desele atenţii ale fundaşilor care duceau la multe accidentări, precum şi cearta cu „exigentul“ Angelo Niculescu. Am pus ghilimelele ca să nu folosesc alţi termeni dintre care cel mai blând ar fi ranchiunosul. Aşa se face că ultimul său meci în naţională a fost la doar o zi după împlinirea vârstei de 27 de ani, într-o confruntare România – Anglia 0-0 la Bucureşti, pe 6 noiembrie 1968. Chiar dacă Pârcălab nu mai era cel din perioada 1962 – 1966, atacul naţionalei noastre mai avea nevoie de centrările şi driblingurile sale.

Pârcălab era, paradoxal, o bijuterie fără seamăn în unele meciuri, majoritatea acasă, şi foarte vulnerabil psihic în alte meciuri, îndeosebi în deplasare sau chiar şi acasă în faţa unor fundaşi duri, cu tupeu sau pur şi simplu pentru care, inexplicabil, îşi făcea complexe. În „Carte pentru fotbaliştii de mâine“ scrisă de N. Petrescu în 1967, am găsit următoarea informaţie interesantă: „Îşi vădeşte, în chip regretabil, un trac fără leac în meciurile din deplasare. (...) nu-şi poate înlătura anumite complexe de câte ori trece graniţa. Caută să alunge inhibiţia cu ajutorul metodei lui Coué. Dar nici aceste lecţii de autosugestie nu-l ajută“.

Referitor la vulnerabilitatea psihică, este semnificativ gestul său de a părăsi terenul şi de a-şi chema câţiva coechipieri apropiaţi să-l urmeze fiindcă „suporterii rapidişti vor năvăli pe teren“. Era în ultimul minut al finalei de Cupa României dintre Dinamo şi Rapid în 1968. La scorul de 1-1 s-a dictat o lovitură de la 11 m pentru Rapid. Dacă executantul loviturii, rapidistul Sandu Neagu, ar fi înscris, Dinamo probabil că n-ar mai fi avut timp să egaleze şi, odată cu fluierul final, frumoşii nebuni ai Giuleştiului, cei mai înfocaţi suporteri ai acelor ani, sigur ar fi invadat terenul, ceea ce lui Pârcălab pur şi simplu îi producea teamă. Cum Neagu a ratat lovitura de pedeapsă, s-a intrat în prelungiri. Pârcălab şi-a făcut încă o dată datoria centrând impecabil lui Mircea Lucescu pentru 2-1. Rapid a mai primit până la sfârşit un gol dar rămâne memorabilă teama de neînţeles a lui Pârcălab.

Până la consacrarea lui Lăcătuş, a fost considerat cea mai bună extremă dreaptă a fotbalului românesc. Lăcă, la o imaginară competiţie cu Pârcălab pentru titlul de cea mai bună extremă dreaptă, în faţa unui juriu, n-ar reuşi să se ridice la nivelul predecesorului său la impresia artistică şi nici la dragostea suporterilor, în schimb aplombul „fiarei“ neîmblânzite, mentalitatea de învingător dusă până la tupeu, lipsa oricăror complexe fac din şeptarul anilor ’80 un jucător mult mai eficient, cu un palmares mult mai bogat şi cu o perioadă de strălucire mai îndelungată.

Şi tot ca o paralelă, până la Campionatul Mondial de fotbal pentru juniori din Australia, Părcălab a fost considerat cel mai bun junior de fotbal al României din toate timpurile. Dar după ce Romulus Gabor a primit titlul de cel mai bun jucător al Campionatului Mondial, specialiştii au intrat în dilema alegerii între titlul de mare greutate cucerit de juniorul Gabor şi simpatia şi popularitatea de care s-a bucurat juniorul Pârcălab pentru arta pe care o etala, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.

            5 noiembrie 1942 –– S-a născut fotbalistul internaţionl român Emil (Nichi) Dumitriu II, component al echipei de fotbal care a cucerut primul titlu de campioană din istoria Rapidului. Este unul dintre cei mai îndrăgiţi fii ai Giuleştiului, alături de Dan Coe, Iuliu Baratki, Ion Ionescu, Necula Răducanu şi Liţă Dumitru. Jucător cu o deosebită tehnică individuală, a lăsat în amintirea inimosului public giuleştean realizări artizanale deosebite. Nu mai ştim cine a inventat pasa cu călcâiul dar probabil că Nichi vrăjitorul este primul maestru care i-a dat strălucire.

Cu Nichi, o deosebită amintire pentru giuleşteni este o partidă, îndeosebi repriza a doua, a naţionalei noastre de fotbal, când într-un meci din preliminariile Campionatului European din 1968, la 23 aprilie 1967, România a învins Ciprul cu 7-0. La pauză scorul era 3-0 pentru români, golurile fiind înscrise de Lucescu, Martinovici şi Nichi Dumitriu. După pauză – nu este vreun rapidist care să uite – cuplul giuleştean a înscris patru goluri, câte două Nichi Dumitriu şi Puiu Ionescu, în total trei ale lui Nichi şi cinci ale celor doi rapidişti împreună.

5 noiembrie 1946 –– Sa născut, la Giurgiu, Narcis Răduţ Coman, fotbalist internaţional român, portar. A jucat la Şantierul Naval Olteniţa (1964-1965), U.T.A. (1965-1966), F.C.Argeş (1966-1970), Dinamo Bucureşti (1970), Dunărea Giurgiu (1970-1971), Steaua (1971-1974), S.C. Bacău (1974-1976), C.S. Târgovişte (1976-1980). Debutul în Divizia A şi l-a făcut la 26 septembrie 1965, într-un meci U. Craiova-U.T.A. 2-0. A debutat cu dreptul în naţională pe 29 octombrie 1967, la Cracovia, într-un meci Polonia – România 0-0. A fost fotbalistul român al anului în 1978. În 1967 a fost al treilea fotbalost al ţării, după Dobrin şi Constantin, iar în 1968 al cincilea fotbalist, după Dumitrache, Dinu, Sătmăreanu şi Gornea. A fost bun prieten cu Dobrin, cei doi, printre alte preocupări comune, fiind şi parteneri de şah.

5 noiembrie 1952 –– S-a născut fotbalistul internaţional rus Oleg Blohin.

5 noiembrie 1961 –– S-a născut fotbalistul internaţional francez Jean-Pierre Papin.

5 noiembrie 1968 –– S-a născut fotbalistul internaţional român Ion Jean Vlădoiu.          

6 noiembrie 1970 –– S-a născut atleta keniană Joice Khepchumba.

7 noiembrie 1886 –– S-a născut, la Riga, şahistul profesionist leton Aaron Nimzovici, candidat la titlul de campion mondial, unul dintre marii teoreticieni ai timpului, autor al unor lucrări de specialitate originale şi valoroase. Despre el, şahistul şi publicistul vrâncean Constantin Ştefaniu scria: „Este una din cele mai interesante personalităţi din lumea atât de bogată în figuri remarcabile a şahului. Profund original în interpretarea principiilor logice ale jocului, el apărea la timpul său ca o excepţie. Cel care repune pe tablă partidele sale trebuie să depună eforturi pentru a urmări de-a lungul mutărilor uneori bizare, gândul ascuns al maestrului. Dar atunci când, în întortocheatul labirint, găseşte ideea conducătoare, totul devine uimitor de simplu. Nefiind înţeles pe deplin de contemporanii săi, scurgerea timpului a dovedit că el deschidea în realitate un drum nou care a dus la o înţelegere mai complexă a strategiei şahului. (...) Într-o mărturisire recentă, Tal declara că una din marile lacune ale carierei sale a fost necunoaşterea la timpul potrivit a operei literare a lui Nimzovici“. (m. 16 martie 1935, Copenhaga)

7 noiembrie 1964 –– S-a născut şahista româncă Gabriela Olăraşu, multiplă campioană naţională şi vicecampioană naţională, mare maestră internaţională. Printre antrenorii ei s-a numărat şi maestra internaţională Margareta Perevoznic, cea care l-a avut elev pe şahistul vrâncean Mihai Strîmbu.

7 noiembrie 1970 –– S-a născut Marc Rosset, jucător elveţian de tenis.

8 noiembrie 1913 –– S-a născut, la Bucureşti, şahistul Mihai Rădulescu, maestru naţional, participant la Olimpiada de şah de la Moscova din 1956. Este autor, printre altele, a două cărţi de finaluri în şah, deosebit de instructive. În vremuri aproape uitate când autorităţile locale vrâncene organizau competiţii de anvergură la Focşani, printre multele turnee câştigate de Mişu Rădulescu, se numără şi unul câştigat în 1952 în oraşul de pe Milcov. (m. 12 ianuarie 1980, Bucureşti)

8 noiembrie 1978 –– Islandezul Fridrik Olafsson a fost ales preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Şah, deţinând această funcţie până la 16 noiembrie 1982.

8 noiembrie 1983 –– S-a născut fotbalistul rus Pavel Pogrebniak.

9 noiembrie 1936 –– S-a născut, la Riga, şahistul leton Mihail Tal, campion mondial în perioada 7 mai 1960 – 25 mai 1961. Pe cât de scurtă a fost supremaţia sa mondială, pe atât de mult comentate au fost prestaţiile sale năbădăioase, fanteziste şi spectaculoase, presărate cu şiruri de sacrificii, uneori nefundamentate temeinic, dar surprinzătoare şi pline de farmec, ce făceau deliciul spectatorilor. A participat la opt Olimpiade de şah (München, Leipzig, Varna, Havana, Skolje, Nisa, La Valleta, Lucerna), jucând 97 de partide din care a pierdut doar două. Încă înainte ca fulminantul şahist leton să devină campion mondial, Revista Română de Şah aprecia: „Tal calcă pe urmele lui Capablanca şi Alehin. De două ori campion al Uniunii Sovietice, posesorul unei colecţii impresionante de partide strălucite, iar acum învingător în turneul care echivalează cu sferturile de finală ale Campionatului Mondial, Tal şi-a depus în mod elocvent candidatura la titlul deţinut de Botvinnik“.

Paradoxal, în plină glorie a şcolii şahiste sovietice, bazate pe principii ştiinţifice, Tal a fost un rebel mult mai apropiat de stilul pitorescului şahist de peste ocean, Paul Charles Morphy, unul dintre primii maeştri ai sacrificiului şi improvizaţiei fanteziste, american de origine multietnică, provenit din tată hispano-irlandez şi mamă creolă franceză. Jocul lui Tal nu avea nimic din stilul letono-rus, părea al unui aventurier care, detaşat de ce se întâmplă în jur, riscă totul fără nici o umbră de reţinere, fără nici o teamă de consecinţe.

Prima consecinţă a fost aceea că fostul campion mondial detronat de Tal, Mihail Botvinnik, studiindu-i partidele, pregătindu-se intens pe tema antisacrificiu, după doar 370 de zile, l-a detronat la rândul său pe Tal, redevenind campion mondial. În schimb, Tal a rămas în memoria iubitorilor de şah care îi reconstituie partidele şi acum cu plăcerea spectatorului dornic de imprevizibil, de ofensivă cu orice preţ şi de aspiraţia spre libertatea de acţiune.

Îl citez pe Constantin Ştefaniu: „ (...) pentru senzaţionalele sale rezultate i se dăduse cândva apelative dintre cele mai sofisticate ca «pantera neagră», «demonul», «vrăjitorul», «racheta», şi chiar «Paganini al şahului», aluzie la virtuozitatea lui Tal în provocarea poziţiilor «pe o singură strună» care dacă se rupea urma catastrofa ...“

9 noiembrie 1973 –– S-a născut şahistul francez Vladislav Tkachiev, mare maestru internaţional

9 noiembrie 1983 –– S-a născut fotbalistul internaţional român Gabriel Tamaş.

10 noiembrie 1969 –– S-a născut fotbalistul internaţional german Jens Lehmann.

11 noiembrie 1952 ––  S-a născut, la Bucureşti, şahistul Aurel Urzică, maestru internaţional, ocupantul locului al III-lea la campionatul mondial de juniori din 1969, după Karpov şi Adorjan. A fost campion naţional al României în 1974.

Ai izbutit ?  Continuă!  N-ai izbutit ?  Continuă!       

Fridjof Nansen

Pierre de Coubertin, iniţiatorul şi organizatorul Jocurilor Olimpice moderne a preluat acest motto şi l-a transformat într-una din legile nescrise ale spiritului olimpic.

ANTON SOARE 

sursa foto: Adevarul