„Nu sînt o maşină, un telefon sau un laptop ca să mă vândă cum vor. Sunt om ca şi ei. Ce au ei şi eu nu am? Bani? Pînă la urmă toţi murim şi rămîn banii. Dacă ei cred că sînt Dumnezeu, se înşeală". Declaraţia nu aparţine unui om mal bisericii, ci unui fotbalist, pe numele său de scenă Mansour. Un jucător plin de har, cam împrăştiat pe teren, cu mult umor şi execuţii tehnice de kinogramă. A venit în România să-şi facă loc în fotbalul mare, să câştige un ban şi eventual să-şi ia zborul spre ţările care dau ora exactă în acest sport. Timişoara l-a adoptat, apoi l-a rejectat pe nemerit. Nu l-a folosit cât ar fi trebuit, iar de un sezon încoace, îi tot caută loc să-l trimită şi să scape de el. Ultima oară, l-a târguit cu Dinamo, dar Mansour a spus pas. De ce, el ştie, dar era dreptul lui să joace acolo unde îi place. Nu i-a plăcut la Dinamo şi s-a întors la Timişoara unde a găsit uşile închise. A devenit persona non grata la echipa mare de unde fusese expediat la formaţia a II-a. Om cu personalitate, a receptat expedierea ca pe o nedreptate şi a refuzat să o accepte. Spune că îşi va căuta de lucru, va fi gunoier ori spălător de parbrize ca să-şi câştige pâinea. Refuză să fie o marfă. Refuză să accepte să se joace cineva cu viaţa lui. Are o demnitate care nu poate fi întâlnită decât la oamenii de caracter, dar care în lumea în care trăieşte, cea a fotbalului pe bani mulţi nu este o virtute, ci un mare defect. Poate să-l lase pe drumuri sau îi poate risipi un talent ce nu poate fi găsit pe toate drumurile. E talentul lui Mansour, un fotbalist ce refuză să fie o marfă.