Un clasament al galeriilor care au însoţit naţionalele prezente la Turneul final al Campionatului European nu a fost făcut. Dacă ar fi existat, un astfel de clasament ar fi avut, în partea sa de sus, pe spectatorii români ce s-au dovedit nu doar buni cunoscători ai jocului, ci şi oameni civilizaţi, cu respect faţă de adversarii din teren şi din tribune. Iar prestaţia lor în susţinerea favoriţilor a fost de-a dreptul impresionantă. Va rămîne, cu siguranţă, în analele fotbalului românesc, momentul în care, exasperaţi de lipsa de vlagă a lui Mutu şi compania din meciul cu Olanda, românii din tribune au început să cânte Imnul României. Ideea a fost a unei mari inspiraţii. Dacă ar fi existat un gest care să-i scoată din amorţeală pe fotbalişti, acesta ar fi fost, cu condiţia ca ei să mai aibă vlagă pentru a se deştepta. Din păcate, nu au avut-o, dar spectatorii veniţi cu miile din ţară nu i-au huiduit, nu au scandat împotriva lor cum o fac pe stadioanele de acasă. I-au susţinut la o manieră ce rar poate fi întâlnită la întâlnirile sportive din România. Să fie aceasta consecinţa faptului că găştile de zănatici nu au avut bani să meargă în Elveţia sau că nu a mai avut cine să le manipuleze împotriva unor jucători sau a antrenorului? Poate! Dincolo de posibilele explicaţii se află realitatea că spectatorii români de fotbal nu sunt în mod necesar golani, agresivi, huligani. Asa cum s-a văzut în Elveţia, ca fond sunt oameni civilizaţi, frumoşi în gesturi, buni mesageri ai naţiei. Dacă pe stadioanele din ţară vedem altfel de manifestări, de vină sunt şi organizatorii fenomenului fotbalistic şi mulţi dintre cei ce trăiesc de pe urma lui.
Petrică BUTUC