Ediţia tocmai încheiată a Campionatului European a avut, în turneul final, trei soliste care s-au exprimat pe rând – Turcia, Rusia, Spania. Pentru primele două, poezia s-a terminat în confruntarea cu, până la urmă, cele mai consistente formaţii ale europeanului, finalistele de duminică seara, Germania şi Spania. Turcii şi ruşii au lăsat o impresie excepţională şi regretul multora de a nu-i fi văzut într-o confruntare directă. Nemţii au fost o formaţie pragmatică, precisă, cu fotbalişti valoroşi care, în alte condiţii decât cele din finală, ar fi devenit campioni. Au făcut o semifinală foarte bună trecînd în extremis de frumoasa echipă a Turciei, dar în ultimul act al piesei au clacat în faţa Spaniei. Ibericii au alcătuit formaţia cea mai încântătoare, au jucat, cel puţin în finală, un fotbal cu mari artişti ai balonului rotund şi s-au impus fără drept de replică. Chiar dacă adversarii din finală nu le-ar fi recunoscut superioritatea, marea lor demonstraţie de măiestrie a fost mai convingătoare decât orice declaraţii ulterioare întâlnirii. Ei au arătat ce valoare are forţa grupului omogen ca valoare, voinţă de a cîştiga şi inteligenţă. Dominarea pe care au exercitat-o asupra nemţilor a fost omagiul adus de ei fotbalului spectacol, fotbalului ca idee de sport, jucat fără încrâncenare, zâmbind nu a superioritate, ci a bucurie. Ce se va întâmpla cu această frumoasă formaţie a Spaniei e greu de anticipat. Poate nu va mai juca niciodată ca la Turneul final, poate se va impune şi la mondiale. Va rămâne, însă, pentru multă vreme în amintirea iubitorilor de fotbal imaginea unei echipe care, de ar fi fost singura de la Turneul final, tot ar fi justificat organizarea întrecerii pentru că a întruchipat esenţa jocului de fotbal.
Petrică BUTUC