CALENDAR SPORTIV DE LA VRANCEA
Săptămâna 31 octombrie – 6 noiembrie
31 octombrie - 1 noiembrie 1892 - S-a născut, la Moscova, Alexandr Alexandrovici Alehin, doctor în științe juridice, al patrulea campion mondial, de la instituirea oficială a acestui titlu, în perioada1927-1935 și 1937-1946. Este considerat unul dintre cei mai mari șahiști ai tuturor timpurilor, alături de Capablanca, Fischer și Kasparov. La 16 ani a devenit campion de șah amator al Rusiei și maestru al sportului, urcând apoi cu toată tenacitatea până la titlul de campion mondial.
A preluat titlul de campion mondial de la cubanezul Jose Raul Capablanca și l-a cedat în 1935 pentru doi ani olandezului Maghielis (Max) Euwe, după care a reintrat în posesia lui. A murit în fața tablei de șah la Escoril, Lisabona. Este singurul campion mondial la șah pe care sfîrșitul vieții l-a găsit în posesia titlului.
Dacă despre Capablanca s-ar putea spune că a fost cel mai talentat șahist al lumii, despre Alehin s-ar putea spune că a fost cel mai pasionat pentru șah, căruia i-a investit multă, multă muncă. În cartea Elisabetei Polihroniade „Campionii de șah ai lumii“ găsim câteva referiri ale contemporanilor lui Alehin.
Astfel, Reuben Fine declara: „Când l-am văzut prima dată la Pasadena, în 1932, am început să înțeleg geniul său. Mi-a arătat partidele pe care le jucase cu puțin timp înainte la Berna, în meciul cu Euwe, și ochii săi și întregul său comportament aveau o intensitate ciudată pe care nicicând nu o mai văzusem la altcineva. Iubea șahul, era propria lui respirație... Trăia pentru șah și numai pentru șah!“
Tartakover, marele maestru și teoretician, se întreba și își răspundea: „Ce factori de ordin psihologic sau de altă natură au determinat uimitoarea manifestare a talentului său? Ne încumetăm să răspundem: înainte de toate, pasiunea imensă pentru șah, convingerea că șahul este și artă autentică, puternicul său spirit analitic, un izvor nesecat de idei noi de rară ingeniozitate, necontenita trudă spre autoperfecționare. (...) Neîndoielnic, geniul lui Alehin nu a fost numai expresia unui talent nativ, a unei inteligențe strălucite, a unei memorii prodigioase, ci și a unei vaste culturi generale.“
În cartea sa „Șahul de la A la Z“, publicistul vrâncean Constantin Ștefaniu arăta „Devenind campion mondial, Alehin dă jocului de șah o nouă înfățișare, aducându-l de pe calea tehnicismului și dogmatismului pe drumul creator al artei și inovației. Prin jocul său el demonstrează evident că în șah sfârșitul luptei este decis de fantezie, inspirație și voința de a învinge. (...) Jucător complex, dotat cu un excepțional talent și o deosebită putere de muncă, personalitatea sa șahistă a dominat perioada dintre cele două războaie mondiale, ridicând arta șahului la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. (...) A fost, fără îndoială, unul dintre cele mai autentice genii șahiste, un veritabil monstru sacru al șahului.“
Alehin a vorbit întotdeauna și pretutindeni despre arta șahistă, denumindu-i pe maeștrii șahului artiști. (m. 24 martie 1946)
31 octombrie 1920 - S-a născut fotbalistul internațional suedez Gunnar Gren.
31 octombrie 1920 - S-a născut fotbalistul internațional german Fritz Walter. În 1954 a fost căpitanul naționalei Germaniei de Vest care cucerea primul titlu la Campionatul Mondial de fotbal disputat în Elveția. (m. 2002)
31 octombrie 1947 - S-a născut atletul american Frank Shorter.
31 octombrie 1964 - S-a născut fotbalistul internațional olandez Marco van Basten. A cucerit de trei ori Balonul de aur (1988, 1989, 1992), performanță realizată înaintea lui doar de Johan Cruiff și Michel Platini.
31 octombrie 1978 - S-a născut tenismenul olandez Martin Verkerk.
31 octombrie 1983 - S-a născut șahistul rus Alexander Grischuk, mare maestru internațional.
31 octombrie 1994 - S-a născut șahistul Daniel–Iulian Panainte.
2 noiembrie 1964 - S-a născut portarul de fotbal Daniel Gherasim.
2 noiembrie 1983 - S-a născut fotbalistul român Silviu Izvoranu.
3 noiembrie 1945 - S-a născut, la Nordlingen, fotbalistul german Gerd Müller, unul din artizanii victoriei finale a Germaniei la Campionatul Mondial de fotbal din 1974, când Gerd a cucerit și titlul de golgheter cu 10 goluri. A cucerit trofeul „Gheata de Aur“ în 1970 și 1972. A fost selecționat de 61 de ori în naționala Germaniei, pentru care a înscris 68 de goluri. S-a retras din națională în 1974 iar în 1979 s-a transferat de la Bayern München în S.U.A., la Fort Lauderdale. Și-a încheiat cariera sportivă la H.I.K. Helsinki, în Finlanda. Cei mai mulți specialiști îl consideră al doilea fotbalist al Germaniei din toate timpurile după Franz Beckenbauer, cu care a fost coechipier atât la naționala Germaniei cât și la Bayern München.
3 noiembrie 1954 - S-a născut, la București, șahistul român Parik Ștefanov, inginer maestru internațional.
3 noiembrie 1978 - S-a născut Sergey Movsesian, șahist slovac.
3 noiembrie 1979 - S-a născut fotbalistul român Emilian Dolha.
4 noiembrie 1972 - S-a născut, la Lisabona, fotbalistul internațional portughez Luis Figo (Luis Filipe Madeira Caeiro Figo). A jucat la Sporting Lisabona, F.C. Barcelona, Real Madrid și Internazzionale Milano.
Cu cele 127 de apariții în naționala Portugaliei, deține recordul de selecții. Este, după Eusebio și alături de Cristiano Ronaldo, unul dintre cei mai mari fotbaliști ai Portugaliei din toate timpurile.
4 noiembrie 1982 - Echipa de fotbal Dinamo București a realizat o calificare de prestigiu în cupele europene, eliminând-o pe Internazzionale Milano, după 1-1 în deplasare și 3-2 la București.
5 noiembrie 1880 - S-a născut, la Pașcani, celebrul scriitor, academician, om politic și șahist Mihail Sadoveanu. Vasta sa operă literară cuprinde, printre multe altele: „Baltagul“, „Hanu-Ancuței“, „Frații Jderi“, „Țara de dincolo de negură“, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi–Vodă“, „Neamul Șoimăreștilor“, „Nicoară Potcoavă“, „Apa morților“, „Nopțile de Sânziene“, „Floare ofilită“, „Însemnările lui Neculai Manea“, „Amintirile Căprarului Gheorghiță“, „Haia Sanis“, „Vremuri de bejenie“, „Cosma Răcoare“, „Povestiri“, „Dureri înăbușite“, „Crâșma lui Moș Precu“, „Șoimii“, „Bordeienii“, „Bulboana lui Vălinaș“, „Povestiri de seară“, „Genoveva de Brabant“, „În drum spre Hârlău“, „Păcat boieresc“, „O umbră“, „Hoțul“, „O poveste de demult“, „Venea o moară pe Siret“, „Dumbrava minunată“.
A fost director al Teatrului Național din Iași, președinte al Uniunii Scriitorilor, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (cea mai înaltă funcție politică deținută de un scriitor romăn în timpul regimului comunist). În anul 1926 a reprezentat Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În 1955 i s-a conferit titlul de Erou al Muncii Socialiste iar în 1961 a primit Premiul Lenin pentru Pace.
Sadoveanu a fost și un mare pasionat de șah și fervent animator al acestui nobil sport. În 1923, împreună cu alți iubitori ai șahului, a înființat la Iași primul cerc de șah. Trei ani mai târziu a devenit director al Revistei Române de șah pe care a condus-o aproape un sfert de secol, ridicând-o tehnic și literar la nivelul celor mai bune publicații șahiste din lume. În perioada 1926–1929 și 1950–1958 a fost președintele Federației Române de Șah. Dar și în perioada când nu a deținut această funcție, cu autoritatea și prestigiul de care se bucura, a ajutat în permanență șahul.
Printre scrierile sale găsim pagini care aduc un frumos elogiu șahului. Multe dintre cărțile de șah sau articolele din reviste au, fie ca motto fie consemnat în interiorul lor, numeroase citate din „bădița Mihai“. Îmi permit să citez și eu doar trei scurte fragmente: „Șahul nu este un joc de interes. El cuprinde în el însuși plăcere și satisfacție curată ca o statuetă fin cizelată sau o poezie frumoasă…” (…) „Lângă știință, pe care o respectăm, lângă artă pe care o iubim, trebuie să adăugăm și acest misterios joc născut din geometrie și numere, gimnastică pură intelectuală, noblețe nevinovată”. (…) „O partidă de șah se dezvoltă ca un organism aparte, din elemente cunoscute, însă întotdeauna altfel în succesiunea și combinațiile lor. Acest lucru singur e important cât un fenomen. Și când dezvoltarea partidei are în ea ordine cugetare și plan, atunci șahul devine problemă și artă în același timp și oferă o plăcere intelectuală.”
În semn de respect și prețuire pentru marele susținător al sportului minții, anual la Iași se desfășoară un puternic și apreciat turneu de șah, devenit tradițional, „Memorialul Mihail Sadoveanu“ la care au participat și unii dintre șahiștii Vrancei. (m. 19 octombrie 1961)
5 noiembrie 1926 –– În cadrul primului concurs de șah organizat la Paris de către cercul Cigorin, cerc înființat de șahiștii ruși, șahistul român Ion Gudju a reușit, într-o confruntare cu V. Bogdanovsky, o prestație de excepție, foarte apreciată de specialiști, partida intrând în analele șahului cu numele de nemuritoarea românescă. (Se numesc nemuritoare partidele de un nivel spectacular și artistic deosebit, chiar și dacă nivelul teoretic nu este întotdeauna cel maxim sau se strecoară greșeli. Spre exemplu, nemuritoarea nemuritoarelor germanului Andersen are câteva greșeli, în schimb spectacolul este cu totul și cu totul deosebit.)
5 noiembrie 1936 –– S-a născut fotbalistul german Uwe Seller, atacant de mare clasă al anilor ’60 din secolul trecut, unul dintre jucătorii de bază ai naționalei Republicii Federale a Germaniei, vicecampioană la Campionatul Mondial din Anglia, 1966. La această competiție, nu a lipsit nici un minut (împotriva Elveției, Argentinei, Spaniei, Uruguayului, U.R.S.S.-ului și Angliei) și a făcut diferența în partida cu Spania celebrului Amancio, când la scorul de 1-1 a reușit să înscrie golul victoriei și al calificării în sferturi din cea mai echilibrată grupă (care s-a dovedit și cea mai puternică).
Era atacantul care șuta la poartă foarte bine din orice poziție și cu orice parte a corpului, așa cum o cerea situația. A înscris goluri și cu ceafa și cu umărul și cu șoldul.
5 noiembrie 1941 –– S-a născut, la București, fotbalistul internațional român Ion Pârcălab, ca al șaselea copil al familiei), una dintre cele mai bune extreme ale fotbalului românesc, posesorul unui stil de joc spectaculos ce l-a făcut un foarte îndrăgit fotbalist al anilor ’60, lider de echipă atât la Dinamo cât și la națională. A fost supranumit pentru viteza sa debordantă „Săgeata Carpaților“ (denumire dată de italieni după dubla confruntare Internazzionale Milano – Dinamo) sau „Racheta Carpaților“, iar pentru driblingul irezistibil, „Garincha de pe malul Dunării“.
Și-a început pregătirea la centrul de copii al Clubului Dinamo București. Talentul și pasiunea pentru fotbal l-au făcut să se remarce repede și, ca urmare, în 1954 viitorul mare fotbalist a fost legitimat, în toată regula, în echipa „Tânărul dinamovist“, antrenată de Petre Steimbach, jucând la început vârf de atac, apoi mijlocaș, arătând calități cu totul deosebite.
În 1958, după ce fusese remarcat într-o tabără de la Râmnicu Vâlcea de celebrul antrenor Coco Dumitreescu, a fost luat de către acesta la U.T.A., pentru a juca în campionatul juniorilor republicani. Ajuns în orașul de pe malul Mureșului, a schimbat fața echipei pe care a scos-o campioană, jucând ca mijlocaș și apoi vârf (aceleași posturi dar în ordine inversă față de cum jucase la Dinamo). În iarna 1958/1959, la puțin timp după ce împlinise 17 ani, a făcut un turneu cu echipa mare în Siria și Liban, unde a jucat trei meciuri, câte o jumătate de repriză ca extremă dreaptă. Acesta a fost debutul lui pe acest post care avea să-l facă celebru. În acel turneu juniorul Pârcălab a plecat ca jucător inclus provizoriu pentru verificări și s-a întors component permanent al lotului de seniori al echipei U.T.A., înlocuindu-l, câteva luni mai târziu, pe Jurcă și devenind titular, după debutul în prima divizie a țării din 24 mai 1959 într-un meci cu Jiul Petroșani.
În 1960, naționala noastră de juniori a obținut cel mai mare succes din istoria de până atunci a fotbalului românesc, terminând pe locul al II-lea în turneul UEFA de la Viena. În echipa noastră a excelat extrema dreaptă Pârcălab, mult peste nivelul coechipierilor săi, principalul „vinovat“ pentru succesul obținut, fotbalistul care anunța un mare viitor nu numai la nivel național ci și internațional. Presa străină, plăcut impresionată de viteza și stilul elegant ale românului a elogiat în unanimitate și în mod categoric prestația lui.
Au urmat progrese rapide și vizibile, astfel că la sfârșitul anului, în decembrie 1960, a plecat în Brazilia cu o selecționată de seniori a orașului București.
La începutul campionatului 1961/1962, după trei ani în curtea „Bătrânei doamne“, Părcălab s-a întors la Dinamo. Nici n-a început campionatul, doar după jocurile de pregătire, și susținătorii dinamoviști, încântați de jocul băiatului cu părul negru sclipitor, au apostrofat conducerea tehnică: „De ce ne-ați ascuns atâția ani brazilianul?“ La 5 august 1961 Pârcălab a jucat pentru prima oară la Dinamo, într-un meci oficial cu Racing Club Paris, pe fostul stadion 23 August, când în minutul 12 a deschis scorul. Avea să joace la Dinamo nouă campionate, până în vara anului 1970.
La 8 octombrie 1961, într-un meci România – Turcia 4-0, a debutat în echipa națională pentru care a îmbrăcat tricoul cu numărul 7 doar de 38 de ori. Am spus „doar“ deoarece numărul de selecții este mic în comparație cu ce a însemnat în fotbalul românescera Pârcălab. Însă, pe de o parte, era perioada când naționala nu juca așa multe partide și se numărau selecțiile numai pentru anumite meciuri și, pe de altă parte, Angelo Niculescu a avut grijă să taie capetele neplecate, indiferent dacă acestea erau ale lui Dobrin, Dan Coe, Pârcălab, Răducanu etc. La cel de-al doilea meci în națională, cel cu Spania, Pârcălab a reușit unul dintre cele mai bune meciuri ale vieții sale.
În 1964 a făcut parte din echipa care a jucat la turneul de fotbal din cadrul J.O. de la Tokio. Și tot în 1964 a primit titlul de maestru al sportului.
A fost în primul rând un mare creator și mult mai puțin marcator, specialitățile sale – de fapt, delicatesele – fiind slalomul în dribling pe extremă, centrarea în viteză și pasa decisivă. Poate de aceea primul gol înscris în națională a fost realizat relativ târziu, la 12 mai 1963 într-o partidă cu R.D.Germană, la București, după aproximativ un an și jumătate de la debut. În schimb a fost un gol de neuitat deoarece a fost golul victoriei, înscris la scorul de 2-2, în penultimul minut de joc, după ce est-germanii conduseseră cu 2-0, consfințindu-se o victorie ce la un moment dat părea foarte greu de obținut. De altfel, a fost ziua golurilor în premieră, deoarece și celelalte două goluri au fost primele înscrise în națională de stelistul Cornel Pavlovici și „stegarul“ brașovean Iuliu Haidu, aceștia din urmă fiind și debutanți în națională. Dar golul golurilor în prima selecționată a fost cel înscris la 21 noiembrie 1965, în secunda 35 a meciului România – Portugalia încheiat cu 2-0 în favoarea noastră, disputat la București în preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din Anglia 1966. Atunci, în secunda 35, maestrul deschidea scorul fulgerător, trecând de fundașii portughezi ca expresul prin halta Pădureni de Balta Seacă, lăsând apărarea adversă înmărmurită dar și plină de admirație. Atunci Pârcălab a fost cel mai bun de pe teren, deși în tabăra adversă evoluau celebrii Eusebio, Germanho, Coluna, Carvalho, Augusto, Simoes, Tores. În total, Pârcălab a înscris pentru echipa României cinci goluri (cu R.D.Germană, Mexic, Iugoslavia, Portugalia și Israel), dar a fost coautor sau a contribuit la un incomensurabil număr de goluri.
La un meci cu R.F. a Germaniei, la un singur an după ce Germania devenise vicecampioană mondială, cel mai remarcat de presa străină a fost Pârcălab, despre care s-a scris că „l-a plimbat pe Schnellinger“, fundșul german care a văzut foarte multe în viața lui. Meciul s-a încheiat doar cu 1-0 în favoarea adversarilor noștri la ei acasă. Am spus „doar“ fiindcă am comparat rezultatul cu cel realizat de nemți cu Elveția, 5-0.
Pârcălab a fost principalul artizan al cuceririi de către Dinamo a titlului de campioană de patru ori consecutiv, în 1962, 1963, 1964, 1965 și a Cupei României în 1964 și 1968. A jucat 232 partide în prima divizie înscriind 66 de goluri și 20 de partide în cupele europene unde a înscris cinci goluri, toate în Cupa Campionilor Europeni.
Între 1970 și 1973 a jucat în Franța, la Olympique Nimes, alături de Florea Voinea, fiind un bun ambasador al fotbalului românesc. La echipa franceză a jucat 83 meciuri înscriind 20 de goluri, dintre care 11 în sezonul 1971-1972. În perioadele de formă maximă ale lui Pârcălab, în repetate rânduri cronicarii francezi se întrebau de ce n-are loc „Săgeata Carpaților“ în naționala României...
După încheierea carierei fotbalistice, a fost antrenor principal sau secund la U.T.A., Gloria Buzău, Pandurii Târgu-Jiu, I.M.U. Medgidia etc. A fost antrenor federal la juniori, în această calitate având cele mai bune rezultate, reușind să câștige Balcaniada din 1983 și să lanseze mai mulți jucători de valoare.
A fost declarat fotbalistul anului în 1965 și al treilea fotbalist al anului în 1966. Nu există o statistică până în 1964, dar părerile specialiștilor trecuți de vârsta unei jumătăți de secol sunt aproape unanime în a-l considera pe Pârcălab cel mai bun și alți câțiva ani înainte de 1965.
Reușea de multe ori partide de adevărată magie, ca urmare spectatorii veneau în număr mare la stadion să-l vadă pe Părcălab. Era suficient să-l vezi jucând de câteva ori pentru a deveni idolul lui, pentru a zbura pe aripile fanteziei și a visa cu ochii deschiși la un alt fel de fotbal. Cei mai buni dintre copiii echipelor din curtea școlii sau de pe maidanele de altă dată ale marilor sau micilor orașe își luau supranumele Pârcălab, acesta fiind sinonim cu „liderul“ sau „căpitanul“.Cu el în zile mari, Dinamo, dând recital după recital, și-a făcut un mare număr de suporteri în doar patru-cinci ani, reușind să se apropie vertiginos de Rapid și Steaua. Rapid, vechea mare iubire nu numai a bucureștenilor ci și a suporterilor din toată țara, și Steaua, moștenitoarea laurilor marelui C.C.A., își disputau supremația pentru cucerirea suporterilor. Pârcălab a schimbat duetul Rapid – Steaua al iubirii suporterilor cu trio-ul Rapid – Steaua – Dinamo.
Ilie Dobre îl zugrăvește în cartea dedicată lui Dobrin, „Prințul din Trivale la ultimul dribling“ astfel: „Când țâșnea Pârcălab pe extremă, automat, apărările echipelor adverse intrau în alertă. Imediat îi apărea în cale un «inamic». Al doilea. Al treilea. Al patrulea. Inutil. «Săgeata Carpaților» îi dribla în viteză. Urma în secundele următoare, precum fulgerul, fie centrarea pe care scria gol, fie șutul necruțător. Finalizat c-un gol de kinogramă. Ion Pârcălab, care a strălucit în echipa reprezentativă și la Dinamo București într-o vreme când concurența era una acerbă (Ion Ionescu, Niki Dumitriu, Cornel Pavlovici, Constantin Frățilă, Creiniceanu etc), rămâne, pentru eternitate, un reper al fotbalului românesc. O emblemă. O pecete...“
Din păcate, strălucirea sa a pierdut relativ repede din intensitate. Dacă perioada de juniorat și tinerețe au fost la cele mai înalte cote, îndrăgitul jucător a început să se stingă repede. La aceasta s-au mai adăugat desele atenții ale fundașilor care duceau la multe accidentări, precum și cearta cu „exigentul“ Angelo Niculescu. Am pus ghilimelele ca să nu folosesc alți termeni dintre care cel mai blând ar fi ranchiunosul. Așa se face că ultimul său meci în națională a fost la doar o zi după împlinirea vârstei de 27 de ani, într-o confruntare România – Anglia 0-0 la București, pe 6 noiembrie 1968. Chiar dacă Pârcălab nu mai era cel din perioada 1962 – 1966, atacul naționalei noastre mai avea nevoie de centrările și driblingurile sale.
Pârcălab era, paradoxal, o bijuterie fără seamăn în unele meciuri, majoritatea acasă, și foarte vulnerabil psihic în alte meciuri, îndeosebi în deplasare sau chiar și acasă în fața unor fundași duri, cu tupeu sau pur și simplu pentru care, inexplicabil, își făcea complexe. În „Carte pentru fotbaliștii de mâine“ scrisă de N. Petrescu în 1967, am găsit următoarea informație interesantă: „Își vădește, în chip regretabil, un trac fără leac în meciurile din deplasare. (...) nu-și poate înlătura anumite complexe de câte ori trece granița. Caută să alunge inhibiția cu ajutorul metodei lui Coué. Dar nici aceste lecții de autosugestie nu-l ajută“.
Referitor la vulnerabilitatea psihică, este semnificativ gestul său de a părăsi terenul și de a-și chema câțiva coechipieri apropiați să-l urmeze fiindcă „suporterii rapidiști vor năvăli pe teren“. Era în ultimul minut al finalei de Cupa României dintre Dinamo și Rapid în 1968. La scorul de 1-1 s-a dictat o lovitură de la 11 m pentru Rapid. Dacă executantul loviturii, rapidistul Sandu Neagu, ar fi înscris, Dinamo probabil că n-ar mai fi avut timp să egaleze și, odată cu fluierul final, frumoșii nebuni ai Giuleștiului, cei mai înfocați suporteri ai acelor ani, sigur ar fi invadat terenul, ceea ce lui Pârcălab pur și simplu îi producea teamă. Cum Neagu a ratat lovitura de pedeapsă, s-a intrat în prelungiri. Pârcălab și-a făcut încă o dată datoria centrând impecabil lui Mircea Lucescu pentru 2-1. Rapid a mai primit până la sfârșit un gol dar rămâne memorabilă teama de neînțeles a lui Pârcălab.
Până la consacrarea lui Lăcătuș, a fost considerat cea mai bună extremă dreaptă a fotbalului românesc. Lăcă, la o imaginară competiție cu Pârcălab pentru titlul de cea mai bună extremă dreaptă, în fața unui juriu, n-ar reuși să se ridice la nivelul predecesorului său la impresia artistică și nici la dragostea suporterilor, în schimb aplombul „fiarei“ neîmblânzite, mentalitatea de învingător dusă până la tupeu, lipsa oricăror complexe fac din șeptarul anilor ’80 un jucător mult mai eficient, cu un palmares mult mai bogat și cu o perioadă de strălucire mai îndelungată.
Și tot ca o paralelă, până la Campionatul Mondial de fotbal pentru juniori din Australia, Părcălab a fost considerat cel mai bun junior de fotbal al României din toate timpurile. Dar după ce Romulus Gabor a primit titlul de cel mai bun jucător al Campionatului Mondial, specialiștii au intrat în dilema alegerii între titlul de mare greutate cucerit de juniorul Gabor și simpatia și popularitatea de care s-a bucurat juniorul Pârcălab pentru arta pe care o etala, atât pe plan intern cât și pe plan internațional.
5 noiembrie 1942 - S-a născut fotbalistul internaționl român Emil (Nichi) Dumitriu II, component al echipei de fotbal care a cucerut primul titlu de campioană din istoria Rapidului. Este unul dintre cei mai îndrăgiți fii ai Giuleștiului, alături de Dan Coe, Iuliu Baratki, Ion Ionescu, Necula Răducanu și Liță Dumitru. Jucător cu o deosebită tehnică individuală, a lăsat în amintirea inimosului public giuleștean realizări artizanale deosebite. Nu mai știm cine a inventat pasa cu călcâiul dar probabil că Nichi vrăjitorul este primul maestru care i-a dat strălucire.
Cu Nichi, o deosebită amintire pentru giuleșteni este o partidă, îndeosebi repriza a doua, a naționalei noastre de fotbal, când într-un meci din preliminariile Campionatului European din 1968, la 23 aprilie 1967, România a învins Ciprul cu 7-0. La pauză scorul era 3-0 pentru români, golurile fiind înscrise de Lucescu, Martinovici și Nichi Dumitriu. După pauză – nu este vreun rapidist care să uite – cuplul giuleștean a înscris patru goluri, câte două Nichi Dumitriu și Puiu Ionescu, în total trei ale lui Nichi și cinci ale celor doi rapidiști împreună.
5 noiembrie 1946 - S-a născut, la Giurgiu, Narcis Răduț Coman, fotbalist internațional român, portar. A jucat la Șantierul Naval Oltenița (1964-1965), U.T.A. (1965-1966), F.C.Argeș (1966-1970), Dinamo București (1970), Dunărea Giurgiu (1970-1971), Steaua (1971-1974), S.C. Bacău (1974-1976), C.S. Târgoviște (1976-1980). Debutul în Divizia A și l-a făcut la 26 septembrie 1965, într-un meci U. Craiova-U.T.A. 2-0. A debutat cu dreptul în națională pe 29 octombrie 1967, la Cracovia, într-un meci Polonia – România 0-0. A fost fotbalistul român al anului în 1978. În 1967 a fost al treilea fotbalost al țării, după Dobrin și Constantin, iar în 1968 al cincilea fotbalist, după Dumitrache, Dinu, Sătmăreanu și Gornea. A fost bun prieten cu Dobrin, cei doi, printre alte preocupări comune, fiind și parteneri de șah.
5 noiembrie 1952 - S-a născut fotbalistul internațional rus Oleg Blohin.
5 noiembrie 1961 - S-a născut fotbalistul internațional francez Jean-Pierre Papin.
5 noiembrie 1968 - S-a născut fotbalistul internațional român Ion Jean Vlădoiu.
Anton SOARE
sursa foto: famous-soccer-players.com
