S-a născut pe 11 octombrie 1986 la Focşani, în zodia Balanţei.Are două surori, Dana şi Raluca iar părinţii Stanca şi Lucian au încurajat-o mereu în ceea ce privelte dragostea ei pentru sport.
Clasele I – IV le-a făcut la şcoala nr. 10 din Focşani unde l-a avut învăţător pe domnul Văsiuanu. Gimnaziul l-a continuat tot la şcoala nr. 120 Focşani unde a avut-o învăţătoare pe doamna Maria Momanu. Liceul absolvit a fost liceul de muzică şi arte „Gheorghe Tăttărăscu” din Focşani, unde le-a avut diriginte pe doamnele Lupaşcu şi Roncea, iar educaţia fizică a făcut-o cu doamna Arginteanu.
În prezent este studentă la Facultatea de arhitectură de interior din Bucureşti.
Ca hobby-uri are pictura pe sticlă şi în general pe toate suprafeţele, cititul, filmele bune şi nu în ultimul rând senzaţiile tari şi sporturile care implică aceste lucruri.
Andreea Ghiolduş este o vrânceancă pe cinste, care iubeşte frumosul şi îmbină excelent desenul şi culoarea cu exerciţiul fizic şi mişcarea. Rezultatul este o domnişoar㠄Jos cu pălăria!”. Nu pot să ascund faptul că la un moment dat mi-a fugit gândul că Andreea este „prinţesa Xena din Vrancea!”.
În exclusivitate pentru Sportul de Vrancea, Andreea Ghiolduş ne-a acordat acest interviu!

Un interviu mai aparte pentru noi, dar credem că şi pentru tine!

Cu siguranţă, căci eu nu sunt o sportivă de performanţă. Am fost pentru o scurtă perioada în copilărie, dar acum sunt doar o amatoare.

Fără performanţă, se poate face sport din dragoste(dragoste pentru sport!)!

Bineînţeles, deoarece performanţa este rezervată celor cu aptitudini sportive deosebite. Dar asta nu înseamnă ca ceilalţi n-ar trebui să-l practice, deoarece sportul e o modalitate de a te simţi bine, de a-ţi modela corpul, de destindere şi chiar de relaxare. Sau cel puţin aşa ar trebui.

Ai făcut tenis de câmp!

În copilărie mama m-a dus la tenis lângă stadionul din sudul oraşului. Mi-a plăcut foarte mult, l-am practicat de la 5 la 9 ani. A fost o perioadă frumoasă, uneori şi cu câte 2 antrenamente pe zi. L-am avut antrenor pe domnul Bucuroiu, un om şi un antrenor grozav. E un sport pe care îl recomand cu multă căldură şi pe care îl mai practic ocazional, dar constat cu tristeţe că mi-am cam pierdut îndemânarea.

Cum se împacă sportul amator cu studenţia de la arhitectură?

Pot să spun că nu prea se împacă. A fi student la arhitectura înseamnă multe nopţi pierdute lucrând la proiecte, care nu sunt puţine, puţin timp liber şi multă, multă muncă. Mulţi zic că e foarte greu să intri la o astfel de facultate; eu zic că e foarte greu să rămâi şi o provocare să termini cu note mari. Aşa cum mi-a zis un bun prieten arhitect: „Arhitectura e o facultate unde te odihnesti în sesiune”. Asta pentru că în sesiune nu mai sunt de făcut proiecte. Încerc totuşi să găsesc ceva timp şi pentru mişcare. Iarna mă duc la patinoar înainte de cursuri sau după cursuri, vara încerc să ajung în parc cu rolele, poate anul acesta o să merg pe bicicletă la facultate....

Poate puţini au ştiinţă despre scufundări! Ai deja o experienţă, amplificată de o mare curiozitate! Povesteşte-ne experienţa ta!

În momentul în care te scufunzi în apa, intri practic într-o altă lume, cu alte reguli şi cu un peisaj cu totul fantastic. Multe sunt doar o iluzie optică creată de apă, şi multe sunt necunoscute, multe forme ciudate şi de neînţeles dar cu atât mai frumoase şi mai fascinante. O multitudine de culori şi de forme, peşti coloraţi pe care îi vezi doar la acvariu, curenţi marini, plante desprinse parcă dintr-o poveste, necunoscutul care te aşteaptă dincolo de forma neregulată din nisip (multe vieţuitoare marine se camuflează în nisip) şi dincolo de orizontul tău vizibil (în apa vizibilitatea este foarte mult redusă; poţi vedea doar la câţiva metri, aproximativ 15-20 când apa este limpede). Dar nu poţi să te laşi furat prea mult de peisaj. Sunt foarte multe reguli de urmat deoarece viaţa ta depinde de ele. Trebuie să-ţi verifici regulat volumul de aer din butelie, să verifici adâncimea la care te afli şi, foarte important, să nu-ţi pierzi partenerul de scufundare. Trebuie să cunoşti procedurile de urgenţă, să ştii ce să faci în anumite situaţii, să nu te pierzi şi să nu faci prostii, căci asta te poate costa viaţa ta sau a partenerului de scufundări. În rest e o experienţă care merită trăită.

Patinajul este pentru tine o mare iubire!

Aş zice că e puţin cam mult spus, dar într-adevăr îmi place foarte mult. E o senzaţie diferită de mersul pe role dar oarecum asemănatoare. Mă duc la patinoar cât de des pot, ţinând cont ca o mare parte din sezon o petrec acasă de sărbatori şi o alta parte sunt în sesiune. Dar mă duc şi în sesiune după examene, în general când găsesc timp liber.

Echitaţia în România este un sport rar! Rar din punct de vedere al oamenilor care îl practică! Tu, Andreea, eşti un exemplu pentru dragostea dintre om şi cal, cel puţin, ce ştim noi din Vrancea, despre această legătură!

Îmi plac caii de cănd sunt mică. Îmi amintesc că stăteam ore întregi căutând informaţii despre ei şi alte animale care mă pasionează. Calul este un animal fantastic, este deosebit de inteligent şi cei care reuşesc să-i căştige prietenia sunt nişte oameni deosebiţi. Puţini realizează căt de sensibil este acest animal, poate datorită proporţiilor, şi cât de mult ne poate spune atunci când ajungem să-l cunoaştem mai bine.
Din păcate sunt foarte puţine locuri unde se poate practica echitaţia în România, asta şi din cauză că s-a pierdut tradiţia în timpul regimului comunist. Puţini ştiu că pe locul unde se afla monstruoasa clădire cunoscută sub numele de Casa Scânteii se afla Hipodromul unde însuşi Regele venea la curse. Din fericire lucrurile par să se redreseze.Am urcat pe cal prima oară la Clubul Ecvestru din Corbeanca, unde am învăţat primii paşi, am mai încercat şi la Braşov când am avut drum. Într-o călătorie în Egipt am facut o plimbare de neuitat în deşert pe un cal foarte rapid. La Braşov mi-a placut foarte mult deoarece au trasee pe munte, dar toate aceste locaţii prezintă un dezavantaj major, şi anume sunt foarte departe de Focşani. Până la urma am găsit un Depozit de Armăsari la Râmnicelu care e la o oră de mers cu maşina. Asta e o experienţă nouă pentru mine deoarece aici nu sunt cai de agrement, sunt mai iuţi şi mai greu de ţinut în frâu.
În legătura cu echitaţia, ceea ce am observat este că oamenii nu prea înţeleg acest lucru „de a te urca pe cal şi a merge călare”, şi alt lucru este percepţia eronată că tu stai în şa şi calul face toată munca. Ceea ce nu înţeleg oamenii este că cei doi, cal şi călăreţ, sunt o echipă, trebuie să se înţeleagă unul pe celălalt, călăreţul trebuie să ştie cum să transmită calului comenzile şi să ştie să interpreteze semnalele pe care i le transmite acesta. Trebuie sa respecţi calul căci el nu se afla sub comanda ta decât parţial, el este imprevizibil, iar daca oboseşte sau se enervează iţi va transmite foarte clar acest lucru. Dacă faci efortul să-l înţelegi şi încerci să-l faci să se simtă confortabil, să nu-l bruschezi sau să-l tragi de gura inutil, să-i laşi capul cât mai liber dar păstrand controlul ai toate şansele să ai o aventură de neuitat. Nimic nu se compară cu acest lucru. Dacă echitaţia este sau nu un sport, pot să vă spun cu siguranţă că da, călăreţul face foarte mult efort pentru a se menţine în şa, căci nu este uşor, trebuie să îţi menţii echilibrul, să stai drept, cu genunchii în permanenţă strânşi pe şa, altfel rişti să îţi iei la propriu zborul, cu câlcâieie în jos, în permanenţă în gardă deoarece calul este imprevizibil, nu ştii ce o să facă în secunda următoare. Eu am aflat asta pe pielea mea, am câteva căzături la activ din cauza că m-am dezechilibrat.
Echitaţia este un sport care merită încercat, îţi dezvoltă echilibrul, abilităţile de comunicare nonverbală şi îţi sporeşte încrederea în tine. Pe mine mă relaxează extraordinar de mult, când sunt stresată compania cailor îmi este de un real folos.

Povesteşte-ne despre ultima ta şa cumpărată şi despre ultimul cal pe care îl concurezi!

Decisă fiind să investesc cât mai mult în această pasiune, cu o parte din banii făcuţi din pictura pe sticlă, mi-am luat anul trecut o şa. Sunt foarte încântată de ea, a stat toata iarna la mine în atelier. Nu pot să spun că cei din jur m-au aprobat 100%, tocmai pentru că e o pasiune mai puţin înţeleasă. Aveam de gând să cumpăr un cal, dar după ce am facut nişte calcule mi-am mai potolit puţin elanul.
Deocamdată nu am un cal anume sunt înca în căutări. Deocamdată m-am oprit la un armăsar rasa semigreul românesc care pare potrivit pentru nivelul meu. Nu îl stăpânesc 100% dar cu timpul o să facem echipa bună. Am încercat şi un armăsar rasa trăpaş dar s-a dovedit a fi prea iute, rezultatul fiind faptul că am facut cunoştiinţă cu iarba. Întotdeauna încerc să mă gândesc şi la cal, îmi place să-i răsfaţ cu zahăr, dar în situaţia de faţă am o provocare deoarece acesta nu mănâncă aşa ceva. Aşa că încerc cu legume şi fructe.

O curiozitate poate pentru doamnele care (zic că ) fac sport! Nu prea îţi plac aparatele! De ce?

Am încercat şi eu, ca mulţi dintre noi, să merg la sala de fitness. Dar de fiecare dată când am încercat, căci am încercat de mai multe ori, m-am lovit de aceeaşi problemă, şi anume, plictiseala. Am încercat să mă motivez, zicându-mi că numai aşa pot obţine un corp frumos şi sănătos, dar nu era deloc distractiv. La sală se instalează rutina, la fiecare aparat, aceeaşi mişcare, acelaşi număr de repetări.....Am costatat că am nevoie de un scop ca să fac cu plăcere un exerciţiu fizic. Nu e acelaşi lucru să pedalazi în faţa unui perete cu ochii pe ceas, murind de plictiseală, cu a pedala în aer liber, într-un peisaj rural, unde nici nu simţi cum trece timpul. În liceu, când aveam mai mult timp liber, mergeam des cu bicicleta spre Dalhăuţi. N-am ajuns până la mânăstire niciodată, ne opream la fiecare fântână, dar important era că ne simţeam bine. Şi am constatat că un sport precum echitaţia, ciclismul, ski-ul, patinajul, artele marţiale, pe care le-am încercat într-o perioadă, antrenează mult mai multe grupe musculare, este solicitat şi simţul echilibrului, corpul devine mai agil, mai armonios în mişcări, rezultat din faptul că mişcările nu sunt aproape niciodată aceleaşi, plus că trebuie să fim întotdeauna atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, solicitand altfel organismul. De exemplu nu se compară exerciţiile pe aparate care implică grupe de muşchi izolate, cu o coborare cu skiurile pe pârtie, unde centrul de greutate se schimbă permanent, se execută mişcări de balans concomitent cu flexarea genunchilor, a căror unghi de flexare variază permanent, toate acestea adaptate la variaţiile de teren întâlnite, obstacolele care trebuiesc evitate, grija ca tu însuţi să nu devii un obstacol în calea altui skior, cam ca pe şosea, şi, bineînţeles, în tot acest timp te bucuri de senzaţii şi de peisaj.

Despre veliere, povesteşte-ne cât mai mult!

Într-o varăp am avut ocazia să încerc acest sport care implică velele şi anume windsurf-ul. Este un spor amuzant, iar dacă mai ai pe cineva de acelaşi nivel cu tine, este foarte amuzant deoarece căzăturile nu sunt puţine mai ales la început. Înveţi să-ţi ţii echilibrul, deoarece trebuie să stai pe o placă de surf şi să ridici vela fără să cazi. Numai acest lucru îţi ia vreo jumătate de oră; jumatate de oră de căzături în apă dacă nu mai mult. Apoi înveţi să mergi în direcţia dorită folosind vântul. Eu personal n-am ajuns la un nivel la care să pot controla direcţia prea bine, dar m-am distrat pe cinste.

Eşti o mare iubitoare de spectacole de balet! La ce concerte ai fost şi care ţi-au plăcut? Există, crezi o legătură între balet şi sport!

Îmi plac foarte mult spectacolele de balet, admir foarte mult graţia balerinelor şi a balerinilor, felul în care transpun o poveste în dans. Este fantastic să vezi cum o emoţie îţi este transmisă în atatea moduri prin dans, muzică, lumini şi culoare. Am fost la Lacul Lebedelor, Spărgătorul de Nuci şi mai nou Romeo şi Julieta. Am mai fost şi la alte spectacole de dans, printre care şi la Flamenco. Dar favoritul meu este Spărgatorul de nuci. Pur şi simplu am fost fermecată, fascinată de dans, de costume şi decor.
Cred că balet fără sport nu se poate. De fapt balerinii au un program de repetiţii extrem de riguros care le ocupă aproape toata ziua. Este impresionant felul în care se mişcă şi salturile executate de parcă ar pluti câteva momente în aer. Un spectacol reuşit e acela care te captivează total.

Ce-ai recomanda femeilor din Vrancea în ceea ce priveşte exerciţiul fizic!

În general am observat că dacă unui om nu-i place să facă un lucru, atunci va face tot posibilul să evite să faca acel lucru, în ciuda toturor recomandărilor. Acest lucru e valabil şi în domeniul sportiv. E important să căutam ceea ce ne face plăcere, sportul ar trebui să ne facă viaţa mai frumoasă. Dacă nu îţi place să mergi la sală, caută ceva în aer liber şi invers, important e să îţi placă, pentru că altfel avem tendinţa de a abandona.

Ce părere ai despre primul şi singurul ziar 100% de sport din Vrancea, Sportul de Vrancea?

Este o iniţiativă foarte bună şi un ziar bine pus la punct. Vă felicit şi pentru acţiunile pe care le promovaţi.

Un mesaj pentru toţi vrâncenii iubitori de sport din lume!

Urmaţi-vă pasiunile şi ele vă vor împlini viaţa!

viorel.paizan@sportuldevrancea.ro