ADINA RACOVITEANU PE ACOPERISUL LUMII

DE LA HIMALAYA LA ANZII PERUVIENI

Cu rucsacul în spate prin munţii sacri ai lumii!

Dacă aş fi putut privi în viitor, acea zi de pe băncile liceului Unirea, cînd am răspuns la întrebarea “Tu la ce facultate dai?”, mi-aş fi putut oare imagina că peste zece ani aveam să scriu aceste rînduri în ora tîrzie a unei nopţi înzăpezite la poalele Munţilor Stîncoşi? Că aveam să aprind un beţişor de santal, pe cînd afară ianuarie va ninge fără încetare, că incantaţii indiene aveau să răzbată printre arome de beţişor de santal, aducînd cu ele nostalgia călătoriei, a crestelor înzăpezite ale Himalaiei, a vieţii din satele himalaiene, a forfotei din oraşele Indiene, a emoţiei simţite pe un vîrf de munte? Nimic din toate acestea nu-mi erau cunoscute, deşi sămînţa unui vis se simţea deja în răspunsul meu timid la întrebarea “dirigului”: “Eu dau la ecologie...” Nu ştiam bine ce e ecologia, şi îmi petrecusem anii de liceu dedicîndu-mă cu pasiune problemelor de matematică şi fizică…însă ceva cu mult mai puternic îmi pusese stăpînire pe suflet: Muntele! Se născuse cumva în mine dorinţa de a colinda munţii sacri ai lumii. Munţii evocau imagini mistice în imaginaţia mea, şi totul începuse poate pe plaiurile Vrancei, în verile petrecute în plină natură, legănate de glasul şi de poveştile de demult ale bunicului. Copil fiind, îmi plăcea să stau pe muchia unui deal la înserat, privind valea scăldată în apus, în sunetul de talangă al turmelor de oi coborînd pe văi în departare. Acolo am învăţat să iubesc natura şi să preţuiesc momentele de solitudine în mijlocul ei.

În 1996 am plecat să studiez munţii, însă nu la Ecologie la Bucureşti, ci cu o bursă la Middlebury College, in Vermont (USA) într-un frumos campus aşezat pe o colină în apropierea Munţilor Apalaşi. Fascinaţia pentru munte m-a îndemnat să aleg geografia fizică drept specializare. Mi-am început experienţa în domeniu în vara anului 1998, lucrând la Institutul de Studii Arctice şi Alpine afiliat Universităţii din Boulder, Colorado. M-a impresionat geografia locurilor din regiunea Sud-Vestică a Statelor Unite: deşerturile roşii din Utah, Marele Canion şi ruinele culturilor Anasazi şi Pueblo din regiunea celor “Patru colţuri” (Utah, Arizona, Colorado şi New Mexico). Îmi amintesc de un moment magic pe crestele Munţilor Stîncoşi, cu luna plină strălucind printre crestele roşiatice în miez de noapte în lacul de la Maroon Bells. Unul din acele momente cînd simţi nu numai că eşti în munţi dar că şi munţii sunt în tine, făcînd să-ţi vibreze fiinţa, umplîndu-ţi cu energie fiecare por, pînă ce devii transparent la frumuseţea dimprejur, o parte din ea. 

A urmat an an de studiu la Paris, timp în care am mers cu rucsacul prin diferite regiuni ale Franţei – Valea Loirei, Savoia, Alsacia şi Ţara Bască. Dintre peisaje, imaginea Alpilor (Les Aguilles du Chamonix), la apus, şi răsăritul de lună de pe pîrtiile de schi de la Chamonix, de unde mă întorceam seara cu schiurile în spate, mi-au rămas întipărite în memorie ca o mărturie a sublimului montan. Tot în primăvara aceluiaşi an am făcut o călătorie în Africa (Benin şi Togo). A fost o experienţă unică, în ciuda dificultăţilior de transport şi a condiţiilor precare. Căldura oamenilor şi bogătia tradiţiilor au fost impresionante, ca şi ceremoniile de măşti şi miturile de creaţie ale munţilor si dealurilor, păstrate în religia animistă în regiuni deluroase din Togo.

Toate aceste experienţe m-au îndemnat să îmi continui peregrinările prin munţii din lumea întreagă. În afara aspectului stiinţific pe care l-am studiat în anii de universitate, am învăţat că fiecare loc păstrează o poveste de demult. Localnicii îşi cunosc locurile prin poveşti ce atribuie un simbol fiecărei roci, deal, munte, apă, dînd naştere unei o geografii imaginare. Aşa s-a născut în mine ideea de a explora acest aspect alegoric al geografiei montane-legătura spirituală dintre oameni, locuri şi legende în regiunile de munte. În 2000-2001 am călătorit timp de un an cu rucsacul în spate în Nepal, Tibet, India şi Peru pentru a realiza un proiect independent pe tema munţilor sacri, cu o bursă finanţată de Fundaţia Watson din Statele Unite. La începutul călătoriei îmi propusesem să merg în căutarea sacrului, un concept pe care doream să-l definesc si să-l înţeleg. L-am căutat în ritualuri şi ceremonii, în sate ascunse printre munţi şi văi, în ceremoniile de pe rîul sacru Gange, în credinţa grupurilor de pelerini ce urcă în sanctuarul montan pentru a-şi venera zeităţile. Am pornit în căutările mele cu o perspectivă diferită de cea a cunoştinţelor de geografie, şi anume cu intenţia de a găsi moduri de manifestare artistică: poveste, cîntec şi dans ritualic, mănifestări ce ocupă un loc important în spiritualitatea montană din lumea întreagă.

Nepal

Mi-am început călătoria în Nepal în luna august, cînd Valea Kathmandu e o defilare de festivaluri pline de culoare, dans şi muzică. Zilele musonului au fost neuitate. Ploi torenţiale, liniştitoare. Zile în care timpul se scurgea lent în după-amiezi lungi cu aroma unei ceşti de ceai nepalez. Pe străzi, şuvoaie de noroi şi apă. Poluara teribilă ajungea adînc în plămîni. Traficul era o mulţime de oameni, taxiuri, rickshaws, care toate la un loc produceau un aer gri pe care îl înghiţeam încet încet zi de zi spunîndu-mi că face parte din viaţa de zi cu zi. Ca şi lipsa apei calde sau a încălzirii din camerele de hotel, două lucruri ce devin irelevante în faţa trăirilor intense, a experienţelor culturale. O lună şi jumătate am trăit în ritmul vieţii nepaleze, în afara oraşului, într-un fel de sătuc curat şi plin de verdeaţă, unde m-a găzduit o familie nepaleză. Am căpătat instantaneu cîţiva “fraţi” şi “surori”, am devenit oaspete de onoare şi subiect al curiozităţii familiei, am mîncat orez de două ori pe zi, şi am practicat intensiv limba nepaleză. După sezonul musonic, vîrfurile înzăpezile ale Himalaiei au apărut deasupra oraşului, îmbiindu-mă să merg pe cărările lor. Privirile-mi, obişnuite cu aglomeraţia de oameni şi poluare din Valea Kathmandu, au rătăcit mult timp printe vîrfuri si gheţari în zona Everest. Am pornit cu rucsacul în spate, m-am simţit liberă printre oameni şi munţi, zburdînd de bucurie. În Himalaia, mii de pelerini Hinduşi urcă la baza muntelui Shorung Yul-lha, zeul păzitor al regiunii Solu, pentru a se scălda în apele lacului Dudh Kunda (Lacul de Lapte). La mănăstirea Tengboche din regiunea Everest, dansul călugărilor Tibetani, “Mani Rimdu”, simbolizează victoria Budismului asupra religiei animiste Bon-Po. Nepalezii venerează de asemenea Sanctuarul Annapurnei cu vîrful Machapuchare şi Mt. Kanchenjunga. Aceste vîrfuri fiind considerate sacre, ascensiunea lor este înterzisă ca şi profanare a spaţiului sacru.

Tibet

Cu cîţiva ani în urmă, Tibetul era în închipuirea mea doar o serie de imagini alb-negru pe care le văzusem într-un diason la universitatea din Vermont. Feţele Tibetanilor, marcate de schimbările Revoluţiei Culturale, şi imaginea muntelui Kailas ca un simbol spiritual, îmi rămaseseră întipărite în memorie mult timp după ce am părăsit auditoriumul. Imaginea pămînturilor Tibetane, cu siluete de călugări ce dispar de după mănăstiri, mă atrăgea tot mai mult. Locurile văzute doar în fotografii alb-negru cu ani în urmă au căpătat contur, în aerul cristalin al după-amiezii în care am ajuns în Lhasa. Lacuri verzi şi pămînturi roşii erau cufundate în linişte şi solitudine. Am păşit din aeroport, aflat la 90 km de Lhasa, în aerul rar la 3,650m. Un Tibetan ne-a întîmpinat cu “kata”, o eşarfa albă ce se oferă în templele tibetane, şi un “Tashi Delek” prietenos. Era toamnă timpurie. Pe şoseaua şerpuind, din goana minibusului, soarele răzbătea printre frunze galbene. Reuşisem să mă strecor în Tibet în mod independent, ceea ce era încă interzis de autoritătile chineze. Mă simţeam ca un explorator clandestin din secolele trecute. Timp de o lună am călătorit prin Tibetul Central pe autobuze locale cu alţi tibetani. Cînd acestea nu erau disponibile, făceam autostopul pe camioane, cu alţi călători întîlniţi în Lhasa. Mergeam cu frica poliţiei chineze care daca ne-ar fi descoperit ne-ar fi amendat. Căutam, în mănăstiri şi locuri de pelerinaj, religia care de-abia mai pîlpîie în templele pustiite. Ea se ascunde însă în ochii înlăcrimaţi ai bătrînicilor ce merg în fiecare dimineaţă în circuitul din jurul mănăstirii, sau a pelerinilor ce înconjoară muntele sacru Kailas. Chiar şi în incantaţiile calugărilor ce răzbat din mănăstirea Rongbuk de la baza muntelui Everest, la graniţa dintre Tibet şi Nepal, unde în ciuda turismului se păstreaza tradiţia ca înaintea fiecarei expediţii pe Everest să se ţină o ceremonie închinată zeiţei Chomolungma, pentru a-i cere permisiunea ascensiunii în sanctuar. Ajunsesem la baza lui Everest după trei zile de urcuş lin dar greu pînă la 5,100 m, printre întinderi roşii si pustii în care singurii oameni întîlniţi au fost cîtiva nomazi. Nopţile pe platoul tibetan erau solitare si îngheţate. Pe cort aveam un strat de bruma groasă, iar luna plină lucea peste vîrfuri. După peripeţii pe camioane, nenumărate pene de cauciuc, întîlniri cu copii cu obrajii îmbujoraţi, arşi de soarele puternic al platoului tibetan, şi o imagine a întregului lanţ Himalaian de la trecători înalte, călătoria s-a terminat cu o sticlă de bere “Lhasa”, într-un restaurat în care se adună călători şi deapană amintiri în căldura focului din sobă…

India

Cînd iarna şi-a aşters zăpezile peste Himalaia am pornit spre India. Oraşele indiene mi s-au părut, după liniştea munţilor, o înnebunitoare învălmăşeală de oameni. Am trecut graniţa Nepal-India şi am mers la Benares, leagănul civilizaţiei hinduse.  După ore nesfîrşite în trafic, m-a întîmpinat o lună plină, roşie, uriaşă, răsărind din Gange. Mulţimi de oameni erau adunaţi la crematoriile de pe malul Gangelui, şi sute de pelegrini fără adăpost se pregăteau să doarmă pe scările ce duc la Gange. Aerul era cald, umed. Senzaţie de vechi, străzi înguste în care vacile sacre merg leneş printre gunoaie, oameni şi vînzători. E un miracol cum sacrul reuşeşte să transpară în fiecare zi, în mjlocul acestei mulţimi, în viaţa de zi cu zi, în locuri precum Benares. O dată la 12 ani, în pelerinajul Khumba Mela, hinduşi vin din toate colţurile Indiei pentru a se scălda în Gange la conflenţa rîurilor sacre, în Allahabad. M-am alăturat şi eu celor 15 milioane de pelerini, singura adunare omenească ce se poate vedea din spatiu. M-am oprit apoi pe malurile Gangelui în Rishikesh, la poalele Himalaiei, unde apa Gangelui e încă neploluată, limpede ca şi cristalul, unde sute lumînări sunt trimise pe apă la asfinţit, ca si ofrandă, în ceremonia aarti. După 6 ani, aveam sa mă întorc în India pentru a regăsi magia acelor locuri, şi pentru a începe un proiect de doctorat pe tema schimbărilor glaciare în Himalaia Indieni. Dar despre acea călătorie, pe care tocmai am încheiat-o, într-un viitor articol.

Peru

Odată cu venirea musonului am călătorit spre Anzii Peruvieni, ceea ce s-a dovedit a fi o perpetuă peregrinare prin sărbători, cu cîntece şi dansuri, cu zîmbetele largi ale oamenilor, ce înfruntă frigul înalţimilor. În Anzi, condiţia sacră a munţilor se manifestă prin prezenţa miturilor de fertilitate. Asociaţia simbolică Munte-Apă-Fertilitate a stat la baza tradiţiilor andine încă din timpuri pre-columbiene. Astfel, divinităţile erau personificate ca şi intervenţii ale fenomenelor meteorologice precum ploaie sau grindină. Ritualuri destinate apei si recoltelor mai există înca în regiunile din Sud din Peru. Plaiurile peruviene sunt încîntătoare, ca şi oamenii. Satele de piatră din Valea Sacră a Incaşilor par în afara timpului. Insulele liniştite de pe Lacul Titicaca cu apele argintii sunt încremenite sub soarele după-amiezii. În miez de noapte, incantaţiile şamanilor răzbat de la lacurile sacre Huaringas. Şuvoaie de lacrimi îngheaţă pe obrajii călătorilor în festivalul “Qoyllur Rit’i”, unde mii de pelerini urcă în sanctuarul montan, îmbracaţi în costume tradiţionale si însoţiţi de fluiere, dansuri şi muzică. Crestele înzăpezite ale Cordilierei Blanca, în lumina albă a unei dimineţi îngheţate, senzaţia de nemărginire, de a fi atît de aproape de munţi, mi-au dat febra de a urca mai sus, de a atinge gheţarii. Primul munte a fost nevado Pisco, în Cordillera Blanca (5762m). Cerul plin cu stele se prăvălea peste noi în noapte, şi în clar de lună sclipeau gheţarii. Liniste completă, doar scrîşnitul colţarilor nostri pe gheaţă, apoi cerul s-a colorat în nuanţe de violet, trandafiriu, portocaliu, galben şi….soare!!! Eram pe vîrf, înconjurată de atîţia munti, de vîntul rece, şi de mult, mult albastru…

Magia locurilor Incaşe, vîrfurile Anzilor unde în secolul XVI Incaşii făceau sacrificii umane dedicate zeitătilor montane, m-au fermecat atît de mult încît m-am întors în Peru în fiecare vară în cursul tezei de Masterat, în care am explorat arheologia glaciară a acelor locuri folosind sisteme geografice internationale (GIS). În vara anului 2003 am fost invitată de o echipă de glaciologi de la Institutul de Cercetare pentru Devvoltare din Franţa pentru a participa la un carotaj pe vîrful Coropuna în Peru, cu scopul de a reconstitui schimbările climatice regionale din perioada cîtorva mii de ani. Ca urmare a acestei expediţii, am continuat colaborarea cu echipa franceză, mi-am îndreptat cercetarea către schimbări glaciare folosind imagini satelitare. Continui să lucrez cu aceeaşi echipă ca şi colaborator pentru projectul de doctorat in Himalaia. Această cercetare îmi permite să continui ceea ce îmi place cel mai mult pe lume: sa călătoresc, să merg pe munte, şi să întîlnesc în permanenţă oameni si idei noi. Ah, şi nu în ultimul rînd: să mă bucur de viaţa de student, cu urcuşurile şi coborîşurile ei, dar în general cu o imensă senzaţie de libertate.

După fiecare călătorie, toată experienţa pare un vis. Locurile şi momentele trăite îmi par o succesiune de imagini, o serie de amintiri învăluite într-o aură de nostalgie. N-am vorbit aici de momentele grele ale călătoriei. Orele nesfîrşite în autobuze locale, ingramadita intre rucsac şi un sac de orez, în compania localnicilor (inclusiv o oaie sau o capră sau cîteva raţe), aerul rarefiat al altitdinilor care face ca fiecare pas să pară o eternitate, serile la munte în care pentru luni in sir singura casă îti e sacul de dormit, dorinţa de o baie fierbinte…sau momentele de singuratate care inevitabil îti dau tîrcoale. N-am vorbit de aceste momente pentru că ele se pierd repede în uitare, în umbra atîtora momente fericite…La sfirstiul calatoriei, ramin doar amintirile placute, iar restul, dificultăţile, momentele grele, rămîn undeva uitate într-un colţ al memoriei.

Undeva, dincolo de Munte, mai dăinuiesc încă legende necunoscute, mituri si ritualuri. Localnicii dansează şi cîntă în transă. Realitatea se pierde în ceţurile Muntelui arătîndu-ţi tărîmuri de vis de dincolo de timp. Urcând Muntele, poţi transcende timpul. Urcînd Muntele, cobori adânc în tine…

Pentru Sportul de Vrancea, Adina RACOVIŢEANU

Elevã a CNU 1990-1996

Universitatea Middlebury, Vermont (SUA) 1996-2000

Doctorand la Universitatea din Colorado

Bursierã a NASA Earth System Sciences Fellowship, American Society for Photogrammetry and Remote Sensing (ASPRS)