Mânăstirea Caracalu

Un călugăr român, vieţuitor al sfintei mănăstiri, ne prezintă un scurt istoric. În secolul al XVI-lea, mănăstirea a fost distrusă de către piraţi. Voievodul Moldovei, Petru Rareş, a răscumpărat de la turci toate metoacele pe care aceştia le răpiseră şi a refăcut mănăstirea, dimpreună cu biserica mare. Turcii au dat voie să se refacă mănăstirea, dar cu condiţia să nu fie mai mare decât fusese înainte. De aceea Mănăstirea Caracalu are încinta foarte mică. Zidirea ei s-a făcut în felul următor:

Petru Rareş, voievodul Moldovei, a trimis pe unul din spătarii săi de încredere la Sfântul Munte zicându-i: "Să mergi la Sfântul Munte şi să zideşti Mănăstirea Caracalu". Şi dându-i aur l-a slobozit pentru a împlini porunca. Ajungând spătarul Petru, căci aşa îi era numele, la Sfântul Munte şi văzând sărăcia în care erau mănăstirile a început să facă milostenie. Dând în dreapta şi în stânga, aurul s-a împuţinat. Atunci s-a apucat şi a făcut mai întâi arsanaua mănăstirii, zidindu-i un turn înalt de pază. Apoi s-a apucat de refacerea mănăstirii, dar aurul s-a terminat în curând, lucrările fiind doar la jumătate. Aflând voievodul Moldovei de cele întâmplate, i-a trimis răspuns spătarului, zicându-i: "Eu ţi-am dat aur din destul; dacă nu vei termina mănăstirea, unde îţi stau picioarele acolo îţi va sta şi capul!".

Auzind spătarul acest cuvânt s-a înfricoşat şi, trimiţând răspuns în Moldova, a poruncit să i se vândă moşiile iar aurul să-i fie trimis în Sfântul Munte. Făcând aşa a reuşit să termine mănăstirea, după care a rămas şi el în mănăstire primind haina monahală sub numele de Pahomie. Se spune că şi Petru Rareş înainte de moarte s-a tuns în călugărie, luând şi el tot numele de Pahomie. În pridvorul bisericii mari al mănăstirii, în partea stângă se află pictaţi voievodul Petru Rareş şi boierul Petru, fiind amândoi îmbrăcaţi în haine călugăreşti.

Istoria sf. Munte ne spune următoarele:

Mănăstirea Caracalu, cea de a unsprezecea mănăstire din Sfântul Munte Athos, este închinata Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Situată între Mânăstirile Iviron şi Marea Lavră, spre deosebire de majoritatea celorlalte mănăstiri, ea nu se afla la ţărmul mării, ci înspre interiorul peninsulei şi destul de sus. Originea numelui acestei mănăstiri este destul de controversată. Unii autori susţin că numele i s-ar trage de la ctitorul său iniţial, împăratul roman Antoninu Caracal (211-217), însă această ipoteză nu este susţinută documentar. O altă ipoteză sugerează că numele este de origine turcă, însemnând "turnul negru" (în turceşte kara - koule), însă ea nu se susţine întrucât numele manăstirii se regăseşte ca atare mult anterior stăpânirii turceşti. Prima atestare documentară a acesteia datează din secolul al XI-lea - anul 1018. Aceasta a determinat pe unii dintre istorici să propună varianta prin care mănăstirea şi-ar fi luat numele de la un presupus călugăr Karakalas - nume larg răspândit în epocă - care ar fi fost fondatorul manăstirii şi ar fi trăit în acea perioadă. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că ea nu apare între manăstirile enumerate în cel de-al doilea Typicon din anul 1046, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că era recent înfiinţată şi deci fără o importanţă prea mare. Din această perioadă se păstra un hrisov prin care împăratul bizantin Romanos al IV-lea Diogenes întărea manăstirii o serie de proprietăţi. Pecetea imperială din plumb se păstrează şi astăzi în tezaurul manăstirii. Din secolul al XI-lea şi până în secolul al XV-lea, nu se poate vorbi despre Mănăstirea Caracalu ca fiind o mănăstire înfloritoare. Se pare chiar ca prin secolul al XIII-lea nici nu a fost locuită. În secolul al XIII-lea, ajungând în ruină, mănăstirea este refăcută de împăraţii bizantini paleologi Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea şi Ioan al V-lea. Ea s-a întărit şi a fost refăcută prin sprijinul împăraţilor din dinastia Paleologilor, cât şi al Sfântului Athanasie, Patriarhul Constantinopolului.

Mănăstirea Caracalu - ctitorie a domnitorului moldovean Petru Rareş

Grijă credincioşilor domnitori români se face simţită şi în această mare mănăstire ortodoxă. Începând cu Petru Rares, Mănăstirea Caracalu va rămâne pentru peşte trei secole în atenţia voievozilor din Ţările Romane. Ajunsă din nou în ruina în anul 1535, Mănăstirea Caracalu intra în grija donmului moldovean Petru Rares care se angajează s-o refacă în întregime. Astfel s-a început cu construcţia portului manăstirii - arsanaua - şi cu ridicarea unui turn înalt de pază. Se reconstruieşte biserica şi întreg ansamblul de chilii. Lucrările de reînnoire de la Caracalu au fost continuate şi terminate de ginerele său, Alexandru Lăpuşneanu, cu soţia Ruxandra.

Iubitor pentru acest sfânt lăcaş, Petru Rares a trimis pe Proto Spătarul Petru cu mulţi bani, poruncindu-i ca să zidească o mănăstire frumoasă la malul mării. Acesta însă fiind lacom de bani ca şi Iuda a zidit o bisericuţă mică şi s-a întors în ţara spunând domnitorului că a făcut cum i-a poruncit. Domnitorul însă aflând adevărul, s-a supărat foarte şi vroia să-i taie capul. Proto spătarul Petru ca să-şi scape viata, a promis că va ridica mănăstirea, cu cheltuiala sa. Aşa a şi făcut în anul 1534. Şi întorcându-se în ţară, cu bună isprava, domnitorul l-a iertat şi l-a primit cu mare cinste. Refacerea în totalitate a manăstirii a început-o tot Petru Rares, care a construit şi masivul turn de apărare de la intrare. Turnul are 28 de metri înălţime şi la începutul secolului trecut încă mai păstra cele două pisanii, acum dispărute. Pentru a renova mănăstirea, Petru Rares a cerut şi a obţinut permisiunea sultanului Soliman Magnificul. Monahii de aici păstrează tradiţia ca după terminarea lucrărilor de restaurare, Petru Rares, noul ctitor al mănăstirii, s-a călugărit aici sub numele de Pahomie, împreună cu protospatarul sau Petru şi că s-au săvârşit aici amândoi în pocăinţă şi viaţă sfântă. Tabloul votiv îi înfăţişează în colţul din stânga al pridvorului. Contrar opiniei majorităţii istoricilor care susţin că Petru Rares este înmormântat la Mănăstirea Probota din Moldova, părinţii de la Caracalu afirma cu tărie ca el ar fi venit alături de boierul Petru şi ar fi luat schimă cea mare în mănăstirea lor, primind la călugărie tot numele de Pahomie. Aici ar fi rămas până la sfârşitul vieţii şi aici ar fi fost şi înmormântat. În sprijinul acestei susţineri ei invoca fresca din pridvorul manăstirii înfăţişând doi schimonahi ţinând împreună o biserică. Deasupra stă scris: "Noii ctitori ai acestei sfinte manăstiri: Pahomie şi Pahomie". Ce se poate spune cu siguranţă este ca din poruncă şi pe cheltuiala lui Petru Rares s-a zidit mai întâi arsanaua, aşa cum se poate citi pe pisania ce se păstrează până astăzi: "Stareţ fiind Gherman, Io Petru Voievod şi monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meşter zidar, în anul 1534 s-au săvârşit acest turn şi încinta".

Mănăstirea Caracalu - ctitorie şi a domnitorului Alexandru Lăpuşneanu

Lucrările la Mănăstirea Caracalu s-au încheiat abia în anul 1563, când domn al Moldovei era Alexandru Lapusneanul, care, cu siguranţă, a contribuit şi el la refacerea manăstirii. După cum ştim, el s-a călugărit pe patul de moarte şi a primit numele de Pahomie. Aşa se explica poate mai bine prezenta celui de-al doilea ctitor Pahomie în tabloul votiv. Tot voievodul Moldovei, însă nu Petru Rares, ci Alexandru Lapusneanul. Mai trebuie spus şi că, după moartea Lapusneanului, văduva sa, evlavioasa doamna Ruxandră, va răscumpăra în 1568 cu 35.000 de aspri toate averile mobile şi imobile confiscate de Sultanul Selim al II-lea. Ajutoarele romaneşti au continuat şi după aceştia. Peste veacuri s-au trimis aici, din Moldova, importante ajutoare băneşti pentru întreţinerea şi înfrumuseţarea manăstirii. Danii au mai făcut şi Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica alături de alţi domni fanarioţi.

Sfinte moaşte:

• o părticică din sfântul lemn

• capul Sf. Apostol Bartolomeu.

• degetul cel mic de la mâna dreaptă a sf. Ioan Botezătorul

• capul Sf. Policarp, episcopul Smirnei

• mâna stângă a sf. mucenite Marina

• Apoi părticele mici: De la sf. mucenici arsi în Nicomidia; de la sf. Mercurie; de la sf. Ioan cel Milostiv; sf. Haralambie; sf. Averchie; sf. Orest si sf. mucenic Ghedeon.

Romulus Buzatelu