DE SUFLET - ISTORIA SPORTULUI VRÂNCEAN

„Dumnezeu oferă fiecărei minţi alegerea între adevăr şi tihnă. Alege : nicicând nu le poţi avea pe amândouă.”
- Ralph Waldo Emerson

În ziarul nostru de marţi am anunţat că la Colegiul Naţional Unirea Focşani, ieri , joi 04 octombrie, ora 13.00 a avut loc lansarea lucrării “Monografia Colegiului Naţional Unirea Focşani”. Autoarea lucrării, doamna profesoară Tudora Ciubotaru, a reuşit să surprindă foarte bine şi latura sportivă a istoriei instituţiei de învăţământ, activităţi sportive locale şi judeţene care timp de mulţi ani au fost reprezentate de competiţiile sportului şcolar. În cinstea acestui eveniment, Sportul de Vrancea, vă prezintă un capitol din volumul II al lucrării “ Liceul Unirea Focşani 1943 - 1951 – exerciţii de neuitare”, lucrare apărută în iunie 2002. Articolul “ Participant finalist” a fost scris de domnul inginer mecanic Romeo Mănăilă din Bucureşti, fost elev al liceului Unirea Focşani, seria 1943 – 1951.

“ La începutul anului 1950, mai marii sportului din ţara noastră au hotărât ca în toate judeţele din ţară să aibă loc o întrecere la unul din cele mai frumoase sporturi de iarnă şi anume schiul.
Ca urmare, şi în Focşani, la sfărşitul lunii ianuarie se anunţa organizarea unui concurs de schi fond, pe distanţa de 5 km pentru juniori din care făceam şi eu parte.
Pentru cei trecuţi de 18 ani – seniori distanţa de parcurs era de 8 km.
Vremea închisă şi zăpada puţină nu permiteau antrenamente serioase pentru cei ce doreau să participe la acest concurs, mai întâi la faza pe judeţe şi la un interval de două săptămâni la faza republicană, care urma să fie la Poiana Braşov. Atunci se chema Poiana Stalin, în cinstea marelui conducător de la Răsărit.
Pentru mine schiul era un sport foarte plăcut, dar nu îl puteam practica decât parţial, neavând condiţiile acelora care locuiau în regiunea de deal sau de munte.
Totuşi dorinţa de a mă afirma într-un sport pa care-l îndrăgisem ca amator a făcut ca în luna ianuarie a acelui an, să fac nişte eforturi vizibile, pentru a-mi crea o condiţie fizică încât, să pot trece cu bine de această fază judeţeană, pentru ca mai târziu să mă prezint la faza republican. Zăpada nu prea bogată de la începutul lui 1950 făcea ca să caut locuri în afara oraşului cu mai multă zăpadă şi cu un teren mai accidentat şi denivelat pentru a mă descurca în diferite situaţii oferite de o configuraţie a terenului diversă în condiţiile unui concurs. Este adevărat că în acele vremuri, destul de lipsite de posibilităţi, puţini erau aceia, care se gândeau să practice acest sport, schiul, în regiunea oraşului nostrum de şes, iar acei ce locuiau la deal sau munte, mă refer la tineri în marea majoritate, nici nu ştiau de existenţa lui.
Ceea ce ştiau mai toţi copiii şi tinerii, era că săniuţa care era mai accesibilă şi care, în cele mai multe cazuri era destul de primitivă, fiind confecţionată de părinţii acelor copii.
În mod cu totul fericit, în afară de o săniuţă care avea pe tălpi şi platbandă metalică pentru a o face mai bine să alunece şi care îi conferea o rezistenţă sporită la şocurile mecanice la care era supusă, mai posedam şi o pereche de schiuri. Acestea erau de tip cazon sau militar, rămase după urma tatălui, fost ofiţer şi care îşi lăsase osemintele dincolo de ODESA în Ucraina, în august 1941 comandând un batalion şi având gradul de maior în cadrul unui regiment de vânători.
Schiul era obligatoriu pentru ofiţeri, iar eu, păstrând tradiţia, am plecat la Iaşi unde am intrat la liceul militar în anul 1943. O serie de colegi din şcoala primară nr.1 intrau în acel an la liceul de băieţi “UNIREA”. Cu o parte din ei, ca Puşcă Virgil, Zărnescu Puiu, Langa Dinu, Pavelescu Ţuţu, Stăncic Ioan, Brezeanu Joul, Culiţă Tiberius şi alţii urma să redevenim colegi în clasa a X-a, atunci cănd prin desfiinţarea liceelor militare, am fost obligat să urmez un liceu civil.
Acolo la Iaşi, în fiecare iarnă toţi elevii eram obligaţi să facem antrenamente la disciplina schi, impuse în pregătirea militară.
Aşa se face că, în acel an , aveam să devin un client al locurilor şi terenului străbătut de râul Milcov, la ieşirea din oraş, înspre şoseaua ce merge la Râmnicu Sărat.
Profitând de zăpada care în acea vale se menţinea mai groasă, am reuşit să-mi pun la punct condiţia fizică de care aveam nevoie, în întrecerea ce avea să urmeze.
Şi iată că ziua concursului se apropia, iar printre concurenţi se afla şi fratele meu , Ţucu Mihăilă.
De participanţii din partea liceului “Unirea”, se ocupa unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori de sport, LUPU ZIGMUND zis Juma – care ştia ca nimeni altul, cum îţi poţi doza efortul, pentru a duce cursa contra cronometru la bun sfârşit.
Cu câteva zile înaintea datei la care urma să se ţină concursul, a nins şi o zăpadă de circa 20 de cm avea să acopere oraşul. În acea zi de sfârşit de ianuarie – o sâmbăt㠖 ne-am prezentat toţi concurenţii la ieşirea din oraş, acolo unde azi este intersecţia de cale ferată cu şoseaua ce merge la Odobeşti.
Pe atunci nu era asfaltată şi se prezenta ca un drum de ţară ceva mai îngrijit.De o parte şI de cealaltă a a cestei şosele, erau nişte şanţuri pentru colectarea apei. Atunci în ziua concursuluiacestea erau acoperite cu zăpadă şi aveau să dea multe neplăceri participanţilor din Focşani şi celor veniţi din tot judeţul.
Dl. Profesor Juma instalase de-a lungul traseului o mulţime de băieţi, cu scopul de a fi încurajaţi şi susţinuţi moral în efortul nostrum de a câştiga. Unul dintre ei a fost Coco Abageru care, deşi era în clasa mai mare a XI-a, a fost unul din aceia care m-a încurajat şi susţinut prin tot felul de îndemnuri, pentru a câştiga concursul.
Acesta avea să înceapă la ora 10.00 când ni s-a explicat traseul şi locul unde urma să ajungem, la 5 km spre Odobeşti.
La categoria mea, juniori, participau circa 22 de tineri ce trebuiau să alunece pe “DOAGE”, aşa cum erau poreclite schiurile noastre.
Puţini ştiau că aceste schiuri de fond, mai uşoare decât cele de coborâre, trebuiau pregătite înainte de concurs. Pregătirea se făcea prin aplicarea pe talpa acestora a unui strat de ceară, care făcea ca zăpada să nu se lipească de talpa lor, permiţându-le să lunece uşor.
Am reuşit să dau cu acea ceară specială de schiuri cu o zi înaintea concursului.
După ce se aplica ceară, cu podul palmei se lustruia talpa în lungul ei până ce aceasta devenea oglindă. Operaţia dura cam 2 – 3 ore şi se făcea întotdeauna la plecarea pe pârtie sau pe traseul ce urma a fi parcurs. Dacă zăpada era proaspătă şi schiul nu era pregătit, aceasta se lipea de talpă şi făcea aproape imposibilă alunecarea lui.
Aşa s-a întâmplat şi în ziua concursului, când tinerii participanţi, mai puţin cei familiarizaţi cu aceste mici neajunsuri, au fost obligaţi să abandoneze de-a lungul traseului.
La start au participat printer concurenţi, aşa cum am arătat şi fratele meu mai mic şi care, plin de ambiţie, se anunţa un rival serios. Odată startul dat, fiecare dintre concurenţi a încercat să-şi impună un anumit ritm. Unii s-au năpustit, fără o coordonare şi o anumită ritmicitate care să le permit o respiraţie ce nu trebuia să ducă la o stare de sufocare.
Cei grăbiţi aveau să abandoneze după 1 – 2 km. Am reuşit să plec, într-un ritm vioi, dar nu precipitat, ceea ce a făcut să menţin pe tot traseul un ritm constant şi concomitant să depăşesc pe toţi acei care se repeziseră pe acel traseu obligat şi care încet încet îşi pierdeau răsuflarea.
Pe tot drumul am primit încurajări frenetic din partea asistenţei, format din colegii mai mici sau mai mari.
Am reuşit să ajung primul şi puţini au fost aceia care aveau să termine cursa, printer care se număra şi fratele meu.
Era prima victorie din viaţa mea şi trebuie să remarc faptul că un rol imens în obţinerea acestui success, îl avusesse profesorul de sport – azi plecat dintre cei vii – Dl. JUMA.
Şi azi îi păstrez o frumoasă amintire, spunând : ”Să-I fie ţărâna uşoar㔠acolo unde se odihneşte în pământul din Ţara Sfântă.
La sfărşit am primit şi o plachetă pe care era scris “Campion Judeţean”. Eram campion şi elev al Liceului “ Unirea”.
La seniori, avea să se califice colegul nostrum din clasa mai mare a XI-a MERICA C. Acesta era un fel de atlet, sărea în înălţime 1,83m, ceea ce făcuse din el un mic campion naţional.
Un alt campion, ajuns naţional a fost şi aruncătorulla greutate Gabi Georgescu zis Găbău, care depăşea uşor 18 m, şi el elev al Liceului “Unirea”, atunci elev în clasa a IX-a.
După circa două săptămâni, aveam să fiu coleg de cameră cu Merica – campionul judeţean de la seniori, la unul dintre cele mai frumoase hoteluri din Braşov, pe atunci oraşul Stalin. După căteva zile de acomodare cu traseele montane din Poiana Braşov, intram în concurs cu reprezentanţii tuturor judeţelor din ţară, la categoria mea, juniori.
În poiană zăpada era destul de mare, iar traseul de 5 km era ales atât cu urcări pieptiş ce-ţi solicitau muşchii picioarelor la eforturi foarte mari, precum şi coborâri lungi printer brazii din pădure. Erai obligat la coborâre să faci cristiane sau să ţii schiurile în plug. Dacă nu făceai aşa căpătai o viteză prea mare şi periculoasă pentru schiurile noastre uşoare.Pe atunci ne existau clăpari, ci nişte bocanci de munte, adaptaţi pentru schiuri, prevăzuţi la toc cu un şanţ pe care se strângea cablul de prindere fixat în bacurile de la vârful bocancului. Tot acolo se mai găsea şi o curea din piele, transversal aşezată, care fixa vârful bocancului cât mai fix în bacuri şi permitea ridicarea călcâiului, atât de necesară la probele de fond.
Şi astăzi îmi amintesc cu o deosebită plăcere că, din cei aproximativ 40 de concurenţi la categoria mea, am reuşit să mă clasez în primii 10 ocupând un binevenit loc 7.
Dacă iau în calcul că majoritatea concurenţilor erau din judeţede deal şi munte eu, care veneam dintr-o regiune mai de câmpie, aveam să consider acel loc 7 un mare success.
Şi colegul meu Merica C. avea să ocupe un loc bun, ceea ce făcea din noi două exemple de voinţă, tenacitate şi o mare dorinţă de a fi mândri de faptul că eram elevi ai vestitului Liceu “Unirea”.
La sfârşitul concursului aveam să primim medalii de “ PARTICIPANT FINALIST” ; ceea ce avea să ne umple inimile de o mare bucurie, la vârsta când ţncepeamsă gustăm din beţia unor succese, sau din gustul amar al unor nereuşite sau insuccese.
Tot la acea vârstă, când visurile cele mai năstruşnice începeau să capete contur, am trăit câteva moment frumoase, care poate nu aveam să le trăiesc niciodată.Pentru acele clipe de success, gustate în tinereţe, am alergat ani de-a rândul, dar nu aveam să le mai trăiesc cu plăcerea şi intensitatea de atunci.”
redacţia@sportuldevrancea.ro