CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

9 septembrie Sf. Ioachim şi Ana

Sf. Ana şi Ioachim au fost părinţii sf. Fecioare Maria. Sf. Ana se trăgea din seminţia lui Levi, fiind fiica preotului Natan şi a soţiei lui Maria. A mai avut două surori: Maria şi Sovi. Nu ştim exact oraşul natal al sfintei ci doar amănuntul că se afla în provincia Galileea. Natan şi-a început slujirea la templul din Ierusalim cu puţin timp înainte de debutul domniei regelui Irod cel Mare. La vîrsta majoratului sf. Ana s-a căsătorit cu dreptul Ioachim şi s-au stabilit în oraşul Nazaret. Viaţa nu a fost prea blîndă cu aceştia căci pînă aproape de bătrîneţe nu au putut avea un copil care să le umple sufletele de lumină şi bucurie. În urma rugăciunii lor stăruitoare către Dumnezeu au fost învredniciţi cu naşterea unei fetiţe, Maria, viitoarea Maică a Fiului lui Dumnezeu. La vîrsta de 3 ani aceasta a fost încredinţată templului, unde a crescut în curăţie, slujind Domnului cu inima şi cugetul. Nu ştim exact anul morţii părinţilor ei, sf. Ana şi sf. Ioachim, dar putem crede că ei au părăsit această lume cu puţin înaintea majoratului fecioarei Maria. Neavînd vreo rudă în viaţă a fost luată sub tutela dreptului Iosif, un unchi îndepărtat. Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe părinţii Fecioarei Maria, pe sfinţii Ioachim şi Ana, arătînd deosebită veneraţie familiei Domnului nostru Iisus Hristos. În majoritatea bisericilor, în pronaos, se află pictaţi părinţii sf. Maria, arătîndu-le creştinilor momente importante din istoria mîntuirii neamului omenesc. Sf. fecioară Maria este cinstită de toţi creştinii drept maica după trup a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Căci numai Iisus Hristos s-a născut din Fecioara Maria, în chip negrăit şi netîlcuit, precum ştie singur Dumnezeu, fără voie trupească. Acest lucru este explicat de sfinţii părinţi ai Bisericii prin aceea că Dumnezeu fiind desăvîrşit, toate ale iconomiei mîntuirii le-a săvîrşit în chip desăvîrşit, precum a zidit şi a plăsmuit firea oamenilor dintru început.

10 septembrie Sf. Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora

Sfintele pomenite astăzi în calendarul ortodox au primit cununa martiriului în anul 304, în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Maximilian. De la Deciu pînă la sfîrşitul domniei lui Diocleţian (285-305), creştinii au fost persecutaţi pe baza unei dispoziţii generale dată de împărat, numită edict, valabilă în tot Imperiul, ceea ce a dus la persecuţia generală a creştinilor. În genere, la creştini nu se căutau şi nu se condamnau anumite crime prevăzute şi pedepsite de legile în vigoare, ci doar calitatea şi numele lor de creştini. Interesa, deci, nu crima sau vina, ci numele însuşi: "mărturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamnă". Deciu este cel dintîi împărat roman care a publicat un edict general contra creştinismului, avînd aplicare în tot Imperiul, cu intenţia de a desfiinţa creştinismul. Toţi creştinii, de orice stare şi vîrstă, şi chiar cei bănuiţi, erau obligaţi să se prezinte înaintea unei comisii de stat şi să facă acte de adeziune la păgînism. Imediat după anul 313, împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate religioasă creştinilor dar şi o serie de privilegii. Astfel, el a scutit pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Biserica nu plătea dări, drept de care nu se bucurau templele păgîne, şi a înapoiat tot ceea ce îi fusese confiscat. Totodata, el a acordat ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi să judece pe cei ce nu ar voi să fie judecaţi după legile statului. Sf. Constantin a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturînd din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului crestinismului ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit crestin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve si bolnavi. Printr-o lege din 321, sf. Constantin a generalizat duminica ca zi de repaus în Imperiu şi încă din 317 a început să bată şi monede cu monogramul creştin.

11 septembrie Cuvioasa Teodora din Alexandria

Sfînta pomenită astăzi era originară din Alexandria (Egipt) şi a trăit pe vremea împăratului Zenon (sec. V). Părintii ei, oameni cu stare, au măritat-o de tînară cu un om de seama din acel oraş şi era fericită. Tînără şi frumoasă se lăsa însă ademenită de stăruinţele unui tînar şi a căzut în desfrînare şi acum, după păcat, era întristată peste măsura, ca una ce singură îşi stricase viaţa şi în taină a inceput a se tîngui cu amar. Văzînd că nu poate scăpa de întristare, a mers la mare depărtare, la o mînăstire de călugări şi, lepădînd îmbrăcămintea femeiască, şi-a pus numele de Teodor. Ea a fost primită ca monah de egumenul mînăstirii, neştiind nimeni că este femeie, şi a inceput astfel viaţa ei de ispăşire şi de căinţă.

12 septembrie Sf. Mucenic Autonom

Istoria Bisericii ne mărturiseşte că Sf. Mucenic Autonom a fost arhiereu în Italia. În timpul persecuţilor asupra creştinilor ordonate de împăratul Diocleţian (284-305) a părăsit Italia şi s-a dus la Bitinia unde a fost primit de un creştin pe ume Corneliu. Sf. Autonom s-a dovedit un om plin de rîvnă pentru credinţa în Hristoscu un deosebit dar al cuvîntului şi curaj în lupta impotriva idolilor, dar în Bitinia ogorul era destul de întins, păgînii fiind mai numeroşi decît creştinii. A început o amplă lucrare misionară, a construit biserici şi a hirotonit preoţi şi episcopi pentru comunităţile creştine nou apărute. Ostenelile lui Autonom şi răspîndirea credinţei în Hristos au umplut însă de mînie pe păgîni, care hotărîseră să puna capat izbînzilor lui. Pîndind vremea cînd slujeau, au năvălit în biserică şi pe cei ce erau acolo i-au izgonit, iar pe Sf. Autonom, prinzîndu-l, cu cruzime si neomenie l-au ucis, scoţîndu-l afară din cetate şi omorîndu-l cu pietre.

13 septembrie Sf. Ioan de la Prislop

Istoria Bisericii Ortodoxe Române ne prezintă numeroase exemple de vieţuire creştinească pe teritoriul patriei noastre. Unul dintru sfinţii autohtoni pomenit în calendarul ortodox pe 13 septembrie este Sf. Ioan de la Prislop. Acesta a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. Se spune că de tînăr şi-a părăsit casa părintească din satul Silvaşul de Sus îmbrăcând haina călugăriească în obştea  de la mănăstirea Prislop. Acolo s-a remarcat printr-o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După ani de nevoinţe duhovniceşti, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, şi-a găsit un loc în apropierea mănăstirii. Astfel, pe malul prăpăstios al rîului Slivut şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o “chilie” în piatră, cunoscută pînă astăzi sub numele de “chilia” sau “casa sfîntului”. Aici şi-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfîrşească prea devreme. Spune tradiţia populară că, pe cînd îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vînători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvîrşit din viaţă cuviosul sihastru sau “sfîntul” Ioan de la Prislop. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns pînă peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit cîţiva cuvioşi călugări, care i-au cerut trupul de la rude, ducîndu-l într-una din mănăstirile de acolo.“Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi – pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei – o pildă vie de sfinţenie, iar “chilia” sau “casa” lui rămîne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvînt de mîngîiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atîţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu.

14 septembrie Înălţarea Sf. Cruci

Este cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii sf. Cruci. În această zi sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului sf. Cruci: aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mîntuitorul şi înălţarea ei solemnă în prezenţa poporului, de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335. Biserica Ortodoxă a formulat următorul imn, prin care creştini, rostindu-l şi cîntîndu-l, îşi arată simţămîntul de adînc respect faţă de sfînta cruce: “Crucii Tale ne închinăm, Stăpîne, şi sfîntă Învierea Ta mărim”. Acest imn bisericesc se cînta la slujba Sf. Liturghii, în locul trisaghionului “Sfinte Dumnezeule…”, de două ori pe an, cînd se săvîrşeşte slujba de cinstirea sfintei cruci: la 14 Septembrie şi în Duminica a III-a din Postul mare. Textul acestui imn divin ne prezintă două învăţături: 1) universalitatea cinstirii sf. Cruci în Biserica creştina şi, prin aceasta comuniunea şi frăţietatea credincioşilor; 2) unitatea nedespărţită dintre Cruce şi Înviere, adică dintre cinstirea sf. Cruci şi preaslavirea Învierii Domnului. Biserica întotdeauna a unit învăţătura despre cinstirea sf. Cruci cu preaslavirea Învieri, fiindcă numai adevărul Învierii din morţi a lui Iisus Hristos a dus după sine cinstirea sf. Cruci. Dacă actul răstignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de minunea Învierii, crucea, obiect de dispreţ în antichitatea greco-romană, n-ar mai fi dobîndit însuşirea de “sfîntă” şi n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserica creştină; propovăduirea Bisericii, despre divinitatea religiei creştine, ca şi credinţa comunităţii sau obştii creştine, ar fi fost zadarnică. Sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului spunea: “O, strălucire a Învierii, o, închinare luminată a crucii! Acestea ne sunt cele două semne de biruinţă ale mîntuirii … Aşadar, cunoscînd puterea tainică a Învierii şi a Crucii, cunoscînd cît de mare bine ne-au făcut ele, cunoscînd şi legăturile de apropiere faţă de Dumnezeu, să sărbătorim Învierea şi Crucea, frumos şi cu credinţă, aşa cum voiesc ele să fie cinstite”. Dacă Iisus Hristos, răstignit pe cruce, şi îngropat n-ar fi înviat din morţi, crucea Sa ar fi rămas în istoria Bisericii, numai ca un instrument, prin care s-a săvîrşit cel mai cumplit chin trupesc asupra Sa, aşa cum au rămas crucile celor doi răstigniţi împreună cu El.

15 septembrie Sf. Ierarh Iosif cel nou de la Partoş

Despre acest sfînt părinte ştim că de tânar s-a călugărit în mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, sub numele Iosif, în locul celui de Iacob, primit botez. În anul 1650, cu binecuvîntarea patriarhului din Constantinopol, deşi foarte înaintat în vîrstă, a fost rînduit mitropolit al Timişoarei. A păstorit la Timişoara numai trei ani, timp în care a pus rînduială în viaţa bisericească, a hirotonit preoţi, a întărit în ortodoxie pe credincioşii bănăţeni. Vîrsta înaintată l-a făcut să se retragă din scaun şi să se aşeze la mănăstirea Paroş, ridicată prin secolul al XV-lea, situată în apropierea graniţei cu Serbia, pe valea Barzavei. A îndrumat şi aici duhovniceşte, săvîrşind slujbe tămăduitoare de boli trupeşti pentru cei aflaţi în suferinţă. Se spune că dinainte de mutarea sa la cele veşnice, Dumnezeu l-a învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor. La Partoş a mai trăit încă trei ani, până în 1656, cînd Domnul l-a chemat la Sine, aşezîndu-l în ceata aleşilor Săi. Un preot bănăţean care i-a cercetat viaţa şi nevoinţele, scria, în urma cu 60 de ani, că la mormîntul lui se petreceau adeseori fapte mai presus de fire. “Poporul din împrejurimi şi din depărtări, scria el, îşi aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoşului, ca să se atingă de mormîntul sfîntului, ori să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormînt. Şi mulţi au aflat alinare suferinţelor şi mîngîiere sufletească la mormîntul Sf. Iosif”. Între altele, tradiţia spune că fiica lui Marcu Muţiu, primarul Timişoarei, s-a vindecat de o boală de care suferea de multă vreme, la mănăstire. În semn de recunoştintă, acest credincios a ridicat la Partoş, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, alături de biserica veche a mănăstirii, în care slujise şi alesul ierarh Iosif, una nouă, încăpătoare, care dăinuieşte pînă astăzi.

 sursa foto: CUVANT.CREDO.RO