Arbitrajul în fotbal

Un fenomen care nu face bine – româno - fobia

Fenomenul la zi în fotbalul din România este româno - fobia când este vorba de arbitri. Rprezentanţii la vârf ai celor mai importante cluburi din ţară nu mai vor ca meciurile în care joacă echipele lor să mai fie arbitrate de  români. Şi cer Comisiei Centrale a Arbitrilor să aducă arbitri din străinătate. Ei îşi susţin solicitarea prin exemple din prestaţiile unor arbitri care le-au prejudiciat echipele de puncte şi pe finanţatori de bani. Judecând lucrurile prin prisma relaţiei arbitru – puncte – bani, raţionamentul este corect. Când judecarea modului în care arbitrii au oficiat relevă defecţiuni majore produse din rea credinţă sau nepricepere, solicitarea este şi justificată. În campionatul românesc, în ultimii ani disputa este atât de strânsă încât fiecare punct pierdut – sau câştigat – pe nedrept, poate fi cântărit, la final, în milioane de euro, în cazul accederii ori neaccederii într-o cupă europeană. Ca atare, şi grija finanţatorilor ca punctele să se adune în clasament în contul echipelor pentru care pun bani este normală. Începutul de campionat a şi fost marcat de mai multe erori de arbitraj majore. S-au considerat – cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire – dezavantajate Dinamo, Steaua, Rapid, Timişoara, Vaslui care, cerând arbitri din afară îi acuză pe cei din ţară de toate cele făcute sau nefăcute. Rapidul şi Clujul bat tot într-acolo. Se cam face de vreo jumătate din prima Ligă ceea ce impune exprimarea unui punct de vedere - în acest sens - al Comitetului Executiv al FRF. Acelaşi Comitet care, odată cu venirea lui Aron Huzu la conducerea CCA, a fost de acord cu renunţarea la arbitrii străini. O decizie pentru a Comitetului Executiv al FRF ar lăsa din nou orfană Comisia Centrală a Arbitrilor, pentru că Huzu ar demisiona, aşa cum a declarat. Sunt mai buni arbitrii din afară? Dinamo s-a fript şi a pierdut titlul, la Urziceni, cu un arbitru spaniol care i-a anulat un gol valabil şi i-a refuzat un penalty. Am văzut multe partide din campionatele italian ori spaniol cu arbitri care au făcut harcea – parcea meciuri, altfel, admirabile. Sunt mai slabi arbitrii români? Puţin probabil, în cazul celor cu mai mare experienţă. Poate şi al multora dintre tineri. Cert este că sunt partide în care, stand în faţa televizorului sau văzând reluările, poţi constata că deciziile luate de oficialul din teren nu au legătură cu realitatea. De unde provine acest dezacord între ceea ce ar trebui să dicteze şi ceea ce dictează arbitrul? Răspunsul la această întrebare poate da şi soluţia prin care arbitrajul românesc să  nu  ai fie contestat la el acasă. A fost mita – vezi cazul Penescu – doar o secvenţă din marele film în domeniu. Poate mai este. Au fost, poate mai sunt, alte mijloace de influenţare cu decărcare materială. Poate fi prea plinul de sine al unor arbitri care se cred Dumnezeii arbitrajului. Şi, nu în ultimul rând, poate fi inima la gât cu care unii arbitri intră pe teren cu teama de a nu greşi eşuând în mari erori. Lipsa de talent intră şi ea în meniu. Peste toate, acest început de campionat este grevat de o criză majoră în care a intrat arbitrajul românesc după episodul Penescu. O criză în care lipsa de credibilitate este devastatoare. Şi produce efecte pe termen lung pentru că, scoţând din teren românii şi aducând străinii în care conducătorii de cluburi au hotărât să creadă, arbitrii români nu mai au cum să adune experienţă, valoare, încredere în sine. Prosesionalism, în fond, într-o meserie la judecarea cărei se pricepe toată lumea. Şi care are marea răspundere de a nu-şi bate joc de munca sportivilor şi banii specatorilor şi ai finanţatorilor.

Petrică BUTUC      

sursa foto: www.frf-cca.ro