CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

1 august Scoaterea lemnului sf. Cruci

Această sărbătoare provine dintr-o rînduială mai veche a Bisericii din Constantinopol. La 1 august o părticică din lemnul sf. Cruci era scoasă din paraclisul împărătesc şi purtată, cu sobor şi alai de sărbătoare, la biserica sf. Sofia. Acolo rămînea, spre mîngîierea şi cinstirea  credincioşilor, pînă la 14 august, cînd era readusă la palat. Aceasta se făcea, se pare, în amintirea arătării sf. Cruci la biruinţă marelui Constantin asupra lui Maxenţiu, la podul Milvius de pe rîul Tibru (312), precum şi a descoperirii lemnului sf. Cruci de către sf. Elena la Ierusalim (330). Istoria Bisericii vorbeşte despre minunea apariţiei semnului crucii pe cer şi despre îndemnul îngerului către Constantin de a aşeza crucea pe steaguri şi scuturi. După o altă tradiţie această sărbătoare era legată şi de victoria, în aceeaşi zi, a binecredinciosului împărat Manuil Comnenul (1143-1180) asupra turcilor, cu puterea şi lumina cinstitei cruci a Domnului, ca oarecînd sfîntului şi marelui împărat Constantin. Împreună cu celelalte sărbători ale crucii: Înălţarea sf. Cruci (14 septembrie), Duminica a treia din Postul Mare a sf. Crucii, şi scoaterea sf. Cruci de azi ne îndeamnă la o întîlnire duhovnicească cu taina crucii. Este o chemare adresată de Mîntuitorul Hristos de a purta în umbra crucii sale, propria noastră cruce, dată nouă în viaţă de Dumnezeu. Tot astăzi începe şi postul sf. Marii ce ţine pînă la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului din 15 august. Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinţilor şapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, a Maicii lor Solomonia şi a dascalului lor Eleazar.

2 august Aducerea moaştelor Sf. Ştefan

Sf. arhidiacon Ştefan este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 27 decembrie, data martiriului său. Trupul mucenicului, cel dintîi al Bisericii, a fost luat şi îngropat de rabinul Gamaliel în satul Gatargamala din Palestina. Sf. Ştefan fusese ucenic la şcoala biblică a lui Gamaliel, marele învăţător al Legii vechi, întocmai ap. Pavel. Sfintele lui moaşte au odihnit acolo pînă în timpul împăratului Constantin cel Mare. Acesta a zidit mai multe biserici în Ierusalim, între care şi pe cea a sf. Sion unde a fost aşezată racla cu moaştele sf. Ştefan. Un dregător împărătesc, Alexandru, şi soţia lui Iuliana, pe cînd se aflau într-un pelerinaj la Locurile Sfinte au rămas uimiţi în faţa minunilor ce se săvîrşeau cu cei ce se închinau moaştelor sf. Ştefan. Atunci au zidit o nouă biserică pe care au închinat-o sfîntului arhidiacon. Avînd permisiunea patriarhului de Ierusalim, au mutat moaştele sfîntului în noua ctitorie, prielnică afluxului de pelerini. La puţin timp, dregătorul Alexandru a trecut la cele veşnice iar trupul i-a fost îngropat în biserica sa, într-un mormînt situat alături de cel al sf. Ştefan. Dorind Iuliana să se întoarca la Constantinopol, a primit învoirea autorităþilor bisericeşti să ridice osemintele soţului ei. Din greşeală au fost luate şi moaştele sfîntului şi duse în capitala imperiului bizantin. Acolo împăratul şi patriarhul Constantinopolului au zidit şi sfinţit o biserică cu hramul sf. Ştefan în care au aşezat racla cu cinstitele lui moaşte, acestea putînd fi vizitate şi astăzi de cei ce sosesc în oraşul de pe Bosfor. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte astăzi şi pe binecredinciosul împărat Justinian, basileul Bizanţului.

3 august Sf. Cuvioşi Isaachie, Dalmat şi Faust

Sf. Isaachie Mărturisitorul s-a născut într-o localitate din regiunea Mării Caspice şi tot acolo a îmbrăcat haina monahală la una din numeroasele mînăstiri din zonă. A venit la Constantinopol în timpul împăratului Valens, a cărui credinþă ariană reprezenta un impediment în manifestarea publică a ortodoxiei. Cuviosul Isaachie alături de numeroşii călugări ortodocşi l-au rugat pe împărat să redeschidă bisericile şi mînăstirile ortodoxe închise. Împăratul se afla într-un lung război cu goţii şi acesta reprezenta un semn al căderii lui de pe tronul imperiului. Fără a ţine seama de rugăminţile ortodocşilor, împăratul nu a pemis săvîrşirea slujbelor, fapt ce i-a atras, spun cronicile vremii, mînia divină, căci Valens şi-a pierdut viaţa în acel război. Cuviosul Dalmat a fost înainte de călugărie oştean în armata împăratului Teodosie cel Mare. Împreună cu fiul său Faust a venit în mînăstirea condusă de cuviosul Isaachie unde s-au călugărit. După moartea stareţului, cuviosul Dalmat a fost numit egumen al mînăstirii. Pe lîngă viaţa călugărească deosebită cei doi monahi s-au remarcat şi pe tărîm teologic, fiind unii dintre apărătorii ortodoxiei în cadrul sinodului ecumenic de la Efes (431). Cel de-al treilea sinod ecumenic al Bisericii a dezbătut erezia lui Nestorie, care nu o considera pe Maica Domnului drept Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, ci mama unui om sau cel mult Născătoarea lui Hristos. Cuvioşii Dalmat şi Faust au fost răsplătiţi de împăratul Teodosie care i-a susţinut pe timpul domniei lui în toate acţiunile întreprinse de aceştia. Tot astăzi Biserica Ortodoxă o pomeneşte pe sf. Muceniţă Salomeea.

4 august Sfinţii 7 tineri din Efes

Cei şapte tineri creştini din Efes au pătimit în timpul persecuţiei împăratului Decius, fiind decapitaţi în jurul anului 250. Aceştia erau fi ai mai-marilor cetăţii, toţi crezînd în Hristos. Şi auzind Deciu aceasta, a poruncit să-i aducă înaintea lui şi mult i-a silit pe ei ca să jertfeasca idolilor. Văzînd că nu se supun, s-a dus în altă cetate ca să-şi faca treburile, urmînd ca, dupa ce se va întoarce, să dea asupra lor hotărîre. Iar aceşti Sfinţi Tineri, luînd aur şi argint pentru hrana lor, au ieşit din cetate şi au intrat în peştera ce se afla în muntele Ohlon, unde au petrecut zile multe rugîndu-se lui Dumnezeu; iar Iamvlih, cel mai tînăr, mergea în cetate şi le cumpăra hrana. Odata mergînd el, l-a văzut pe Deciu intrînd în cetate şi, întorcîndu-se în peşteră, a spus fraţilor săi. Şi aşa rugîndu-se ei lui Dumnezeu, au adormit. Împăratul făcînd cercetare despre lor, a aflat că ei se află în muntele Ohlon, Deciu, socotind că ei sunt vii, a trimis de au pus pietre în gura peşterii aceleia. Apoi împăratul Deciu murind, mulţi alţi împăraţi după dînsul s-au schimbat pînă la împăratul Teodosie cel Mic. Atunci ivindu-se o erezie în imperiu, Dumnezeu a binevoit a descoperi tuturor că este învierea mortilor, a deschis peştera şi a înviat pe aceşti şapte tineri din morţi, de la a căror adormire şi pînă la înviere trecusera 372 de ani. Iar lor li se părea că abia seara se culcaseră. Apoi au trimis pe Iamvlih în cetate pentru trebuinţă, cu aur şi cu argint. Iar el mergând spre cetate a văzut semnul Cruci pe zid şi intrînd în cetate auzea pe mulţi graind numele lui Hristos si gândea întru sine: "Este acesta Efesul?" Cînd a vrut să cumpere ceva cu vechii bani, lumea a cunoscut întîmplarea lor. Şi trimiţînd veste la Constantinopol către împaratul Teodosie, cu bucurie a venit la Efes, şi intrînd în peşteră, unde erau sfinţii, s-a închinat lor pînă la pămînt, slăvindu-L pe Dumnezeu.

5 august Sf. Cuvios Ioan de la Neamţ

La 23 iulie 1913 în familia credincioşilor Maxim şi Ecaterina Iacob, plugari din satul Crainiceni, pe malul Prutului, azi în judeţul Botoşani, se năştea un prunc, căruia i s-a dat la botez numele de Ilie, întrucât numai cu câteva zile înainte se praznuise Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurtă durată, căci la numai câteva zile Ecaterina s-a îmbolnăvit, iar după şase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. În această situaţie nefericită, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, văduva de mai mulţi ani, a luat asupra ei creşterea nepotului orfan. L-a îngrijit că o adevărată mama, deprinzându-l de mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea tuturor rânduielilor creştineşti. Tatăl său a fost concentrat în anul 1914, iar după ce a fost lăsat la vatră s-a recăsătorit. După doi ani, în august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme şi trimis pe front în vederea dezrobirii romanilor aflaţi sub stăpâniri străine. Şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă, numărându-se astfel printre eroii căzuţi pentru întregirea neamului. A doua soţie a părăsit atunci casa soacrei şi pe fiul ei vitreg, reîntorcându-se la părinţii ei. În felul acesta, micul Iliuta a rămas din nou numai în grija bunicii sale, bătrână şi fără nici un ajutor. Din septembrie 1920 începe să urmeze şcoala primară la Crainiceni, dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu şi cu o purtare aleasa. În 1924, în viaţa lui survine o nouă nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul călugăr îşi va aminti mereu de bunica sa, femeie simplă din popor, care i-a sădit însă în suflet dragostea de Dumnezeu şi toate virtuţile creştineşti; îi va dedica şi câteva poezii de o mare sensibilitate. Rămas singur pe lume, a fost luat în casa unchiului său, "Moş Alecu", fratele mai mare al tatălui, care îi va purta de grijă până la intrarea în mănăstire. Acesta l-a trimis să înveţe carte, mai întâi la Gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Lipscani, apoi la Liceul "Dimitrie Cantemir" din Cozmeni; în 1932 şi-a susţinut examenul de bacalaureat la Cernăuţi.

Firea sa meditativă, precum şi educaţia religioasă primită de la bunica sa şi în casa unchiului său, l-au determinat să se îndrepte spre mănăstirea Neamţ, ca să se inchinovieze în această mare lavră a monahismului românesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia 20 de ani. Stareţul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României, l-a primit ca frate în obştea călugărilor nemţeni, încredinţându-i o "ascultare" la farmacia manăstirii. În dorinţa unui loc şi mai liniştit, în iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, rămânând o vreme la mănăstirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumuseţea locului, ci şi prin străvechile tradiţii de viata sihăstrească de aici. După câteva luni a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria regimentului.

După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la mănăstirea Neamţ, chemat de fostul său stareţ, devenit între timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar să şi pună în rânduiala mulţimea de cărţi şi manuscrise care se găseau acolo. Făcea şi lecţii de limba romana cu fraţii care se găseau la scoala monahala. La 8 aprilie 1936, noul stareţ, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), l-a tuns în monahism, în biserica mare manăstirii cu hramul Înălţarea Domnului - ctitorie a lui Ştefan cel Mare - primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Nas şi părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţa îmbunătăţită. Sufletul său curat era însetat însă după o viaţă cu adevărat isihastra, după pildă marilor părinţi duhovniceşti din primele veacuri creştine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie 1936 tânărul monah s-a îndreptat - împreună cu alţi doi călugări - spre Ţara Sfântă. Ajuns acolo, s-a închinat în sfintele lăcaşuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Herbon şi din alte localităţi biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezătorul şi ca atâţia părinţi induhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trăit vreme de doi ani într-o peşteră din pustiul Iordanului. După aceasta s-a inchinoviat în străvechea aşezare monahala care este mănăstirea Sf. Sava cel Sfinţit (439-532). Pe lângă el mai erau şi alţi cinci călugări romani care continuau sirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihăstrit aici, departe de ţară, dar pemanent cu dorul ei în suflet. Aici a trăit Cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind felurite ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar. Trăind intre monahii greci - care constituiau majoritatea - a învăţat limba greaca şi chiar a început se traducă în româneşte unele din învăţăturile marilor Părinţi duhovniceşti. A învăţat de asemenea limbile araba şi engleză. Era preţuit de toţi pentru viaţa sa aleasă de ascultare, rugăciune, priveghere, străduindu-se să urmeze pilda marilor trăitori de aici din veacurile trecute.

După opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se ştie că Biserica Ortodoxă Romana are două lăcaşuri de închinare la Locurile Sfinte: o biserică şi un cămin în Ierusalim, precum şi un schit la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, nu departe de oraşul Ierihon, în locurile în care boteza, cu aproape două mii de ani în urmă, Sfântul Ioan. După cel de al doilea război mondial, era nevoie de un preot-slujitor şi egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romaneşti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Romane hirotonirea intru preot a Cuviosului Ioan Iacob. În urma recomandărilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastră a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon şi preot în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârşite în rotondă Sfantului Mormânt din Ierusalim. Timp de cinci ani, deci pana în 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu vrednicie şi cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor călugări romani, a ridicat mai multe chilii lângă biserica, atât pentru ei, cât şi pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfânta Liturghie, a spovedit şi a împărtăşit credincioşi, le-a adresat cuvinte de mângâiere duhovnicească şi de întărire. Nu şi-a uitat nici vechile preocupări poetice, scriind poezii, în care descria frumuseţea locurilor în care îşi ducea nevoinţele duhovniceşti, locuri pe care le-a iubit mai mult decât pe oricare altele. Iată cum descrie viaţa sa de aici unul din biografii săi, el însuşi trăitor o vreme la Ierusalim: "În acest loc, în care s-a simţit mai acasă, sufletul său de poet se îndulcea nu numai cu frumuseţea naturii, cu ciripitul păsărilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci şi cu mireasma limbii strămoşeşti, virtuţile Cuviosului ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor călugări din părţile acelea, romani şi greci. Mulţi pelerini romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic şi primeau Sfânta Împărtăşanie din sfintitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, curgeau cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească. Ostenea zi şi noapte, împlinindu-şi cu neasemănata osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârşea cu multă evlavie slujbe, stătea de vorbă cu fraţii călugări sau cu credincioşii care treceau pe acolo, lucra în grădiniţă, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufişurile de pe malurile Iordanului, rugându-se pana către ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile în deşertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârşit, în rugăciuni şi metanii" (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, în vol. Sfinţi romani şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 560). Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume şi de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune şi meditaţie, dar şi bolnav, în 1952, după o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia stăreţia schitului şi să se retragă într-un alt loc. Aşa se explica plecarea lui la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o străveche aşezare monahala, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe Valea pârâului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui către regele Ahab. Mănăstirea a cunoscut perioada ei de înflorire în a doua jumătate a secolului al VI-lea, când a trăit aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie. Cuviosul ieroschimonah Ioan a trăit în jurul acestei mănăstiri în cea mai aspră schivnicie în ultimii opt ani de viaţă. În jurul manăstirii se găsesc mai multe peşteri, săpate în pereţii stâncoşi care se înălţă pe ambele maluri ale pârâului Hozeva, în care au trăit, în curgerea veacurilor, mulţi călugări de neam roman. Într-una din aceste peşteri, cu hramul Sfânta Ana, a vieţuit şi Cuviosul schimonah Ioan Iacob. Aceasta peşteră se găseşte în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo trei km de mănăstire. Intrarea în ea se afla la o înălţime de aproximativ 7 m fata de cursul apei, încât se ajungea în peştera numai cu o scară. Peştera are trei încăperi: prima, de vreo 12 metri pătraţi, cu o firidă săpată în piatră, care servea ca un adevărat prestol şi unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojină aşternută pe o scândură, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitură făcută în piatră se ajungea în a doua încăpere, de 6 metri pătraţi, în care pustnicul mânca din puţina hrană pe care i-o aducea din mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâiala (pâine, pesmeţi, măsline, ceai, cafea). Alături se găsea a treia încăpere, care era de fapt o "peştera" a mormintelor, căci aici erau aşezate spre veşnica odihna trupurile celor ce se nevoisera aici. Iată cum descrie acelaşi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din peştera Sfânta Ana: "În această aşezare săraca s-a smerit şi s-a rugat Cuviosul Ioan în ultimii ani ai vieţii sale, răbdând frigul, foamea, setea arşiţa, boala şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Cu darul Sfântului Duh şi prin multă sa credinţă, a trecut bărbăteşte peste toate greutăţile şi încercările. Cea mai mare parte din zi şi din noapte stăruia în priveghere, fiind un om al desăvârşitei rugaciunui. Mânca numai o dată pe zi, seara şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi sau traducea din limba grecească scrieri folositoare de suflet. Se recrea cântând imne duhovniceşti - căci avea un glas frumos şi dulce - şi compunând poezii. Săvârşea pravila călugăreasca în paraclisul din peşteră. Din când în când, mai ales la sărbătorile mari, slujea în biserica Sfântul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, coborî pe scară din peşteră şi venea aici, lua parte la privegherea de toată noaptea şi apoi slujea în sobor Sfânta Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfinte Taine. După ce lua masa împreună cu ceilalţi părinţi în trapeză mănăstirii, se întorcea la peştera" (Arhiepiscopul Lucian, op. Cât., p. 546).

În această peşteră, cu dorul ţării sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele veşnice Cuviosul Iacob Ioan în ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuţi în ţară, iar ceilalţi 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post şi de priveghere a fost prohodit şi aşezat spre veşnica odihna în cea de-a treia încăpere a peşterii în care fuseseră înmormântaţi şi alţi schimonahi care trăiseră acolo. A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumărate şi raiul care l-a găsit de demult Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet. Ostenelile sale fuseseră întocmai ca ale Sfantului Gheorghe Hozevitul, pe care o cântare bisericească le descrie aşa: "Nici lungimea drumului, nici nevoile locurilor nu au putut slabi fierbinţeala călătoriei tale către Dumnezeu; ca şi acolo sosind şi veselindu-te de locurile pe care au călcat picioarele Dumnezeului nostru, nicidecum nu te-ai lenevit a ajunge către tronul cel ceresc, prin nevoinţele şi ostenelile tale" (Vecernia din 8 ianuarie). Trecerea la cele veşnice a impresionat şi îndurerat pe mulţi. Ca o ultimă cinstire, revista bisericească "Locuri Sfinte" i-a închinat un număr întreg, în care era prezentată viaţa şi personalitatea sa. În 1968 şi 1970, ucenicul său Ioanichie Pârâiala i-a publicat, la Ierusalim, două volume cu poezii, traduceri şi meditaţii, sub titlul Hrană duhovnicească, cu prefaţa arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a rămas în peştera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei tradiţii locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis peştera mormintelor, urmând ca osemintele Cuviosului să fie duse în gropniţa de obşte. Erau de faţă mai mulţi arhimandriţi şi călugări greci şi romani, precum şi câţiva pelerini din ţară. Toţi cei ce erau de faţă au constatat cu surprindere că trupul Cuviosului era întreg, neatins de nici o stricăciune. Arhimandritul Amfilohie, stareţul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai târziu: "Ne aşteptam să găsim numai sfinte oseminte şi nu buna mireasmă. Când am luat scândura am văzut ca părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o schimbare a înfăţişării lui; mâinile, barba, părul, rasa, încălţămintea erau neatinse. Fiind anunţat de îndată patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat strămutarea Cuviosului Ioan în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Şi astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adică moaştele sale, au fost coborâte din peşteră şi duse în mănăstire. Pentru ca toţi să fie pe deplin încredinţaţi că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit să se săvârşească 40 de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare şi pomenire, sicriul cu trupul său fiind aşezat în faţa Sfintei Mese. După săvârşirea acestor slujbe, trupul a rămas ca şi mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din abanos, cu sticla în partea de deasupra, care a fost apoi aşezată în Biserică, alături de moaştele Sfântului Ioan Hozevitul. De acum înainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut şi cinstit sub numele de "Noul Hozevit". Prin faţa raclei cu cinstitele sale moaşte se perindau zilnic pelerini din toate părţile, închinându-se şi cerând prin mijlocirea rugăciunilor lui, ajutor şi întărire de la Părintele luminilor.

Chiar înainte de a fi procedat la "canonizare" adică la trecerea lui în rândul sfinţilor, chipul său a fost zugravit în icoane, precum şi în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioşii care ajungeau în fata moaştelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat "sfânt". Ţinând seama de toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa 20 iunie 1992, a socotit că este bineplăcut lui Dumnezeu şi de folos obştii credincioşilor ortodocşi de pretutindeni şi mai ales celei a romanilor, ca pe acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 5 august. Să-l cinstim şi noi zicând: "Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit şi în pustie locuind, cu liniştea duhului te-ai logodit, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, neincantare îţi aducem zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, floare prea aleasă a Bisericii noastre" (Condacul Sfântului Ioan Hozevitul, glasul 8).

6 august Schimbarea la Faţă a Domnului

În cel de-al 33-lea an al vieţii pămînteşti, ultimul al lucrării sale mîntuitoare, Iisus Hristos a mers în Cezareea Palestinei, urmat de apostoli şi pelerini. Lumea era uimită în faţa minunilor săvîrşite de Iisus şi se întreba cu ce putere face aceste lucrări tămăduitoare sau cine poate fi: vreun profet din vechime ori un înger sau chiar Ioan Botezătorul întors dintre cei morţi. Sf. Apostol Petru mărturiseşte în faţa tuturor: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu". Atunci Iisus Hristos a mers împreună cu ucenicii pe muntele Tabor situat la graniţa provinciei Galileea pentru a se ruga, înaintea intrării în Ierusalim. Şi-a luat alături doar trei ucenici pe Iacov, Ioan şi Petru. Pe cînd se ruga "faţa lui strălucea ca soarele, iar veşmintele erau albe ca lumina". Alături îi erau doi prooroci ai Vechiului Testament, Ilie şi Moise, arătîndu-ne că Iisus Hristos era întruparea Fiului lui Dumnezeu şi nu reîncarnarea unia dintre aceştia. O voce a grăit atunci din ceruri: "Acesta este Fiul Meu, pe acesta să îl ascultaţi". Minunea petrecută pe muntele Tabor nu înseamnă o modificare a feţei lui Iisus Hristos sau schimbare în fizionomia sa, ci trecerea dintr-o stare de curăţie trupească şi sufletească în alta superioară ei. Peste cîteva zile Iisus Hristos avea să pătimească pentru păcatele noastre fără a cere ceva în schimb, dar avea nevoie de o voinţă puternică şi de întărirea duhului său pentru a trece peste răutatea oamenilor. În cîntările sale Biserica mărturiseºte că acest moment reprezintă un punct important în lucrarea de mîntuire şi răscumpărare a lumii din robia păcatului şi a răului.

7 august Sf. Teodora de la Sihla

Tradiţia spune că sf. Teodora s-a născut în jurul anului 1650, în vremea domniei lui Vasile Voda Lupu şi a păstoririi mitropolitului Varlaam, în satul Vanatori, de lîngă Tîrgu Neamţ. A fost crescută de părinţi în frica de Dumnezeu şi dragoste de neam, în atmosfera de înaltă viaţă duhovnicească a mînăstirilor şi schiturilor din împrejurimi: Neamţ, Secu, Sihăstria, Agapia şi altele. Peste ani, sf. Teodora, a intrat în mînăstirea Vărzăreşti, unde vieţuiau vreo 30 de maici, sub îndrumarea stareţei Paisia, care a luat-o pe lîngă sine, ca ucenică. Iar fostul ei soţ a intrat după o vreme în mînăstirea Poiana Mărului, fiind călugărit sub numele Elefterie şi apoi hirotonit ieromonah. După cîţiva ani, o parte din maici, între care şi sf. Teodora, părăsesc, în mare grabă, mînăstirea Vărzăreşti, fiind nevoite să se ascundă în munţi din pricina unor oşti de turci care pustiau ţara. Undeva în părţile de sud ale Munţilor Vrancei, au ridicat un mic altar pentru rugăciune şi cîteva chilii. După aproape 10 ani de aspre nevoinţe în acest loc, cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului. Dorind să petreacă şi aici aceeaşi viaţă de pustnicie, a cerut binecuvîntarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului ca să se aşeze în apropiere. De acum înainte, începe o nouă perioadă în viaţa cuvioasei Teodora, de rugăciune neîncetată şi de trăire cu adevărat pustnicească. Hrana i-o oferea numai pădurea (bureţi, urzici, mure, afine) sau cele ce-i dădeau călugării de la Sihăstria ori puţinii credincioşi care se abăteau prin acele locuri retrase. Peste ani, ea s-a retras într-o peşteră, unde era şi mai greu de ajuns din pricina sălbăticiei locurilor. Este cunoscută pînă azi sub numele de “Peştera Sf. Teodora”, în care a vieţuit vreme de 20 de ani, poate chiar mai mult. Prin anii 1725-1730 s-a ridicat schitul Sihla, cu o biserică de lemn, avînd hramul Schimbarea la Faţă, care pînă în ziua de azi. Cinstitul ei trup a rămas în peşteră pînă prin anii 1828-1834, în timpul unei ocupaţii ruseşti a Principatelor Romane, cînd a fost dus în cunoscuta mînăstire Lavra Pecerska din Kiev. Se spune că ar fi si azi acolo, într-o raclă cu inscripţia: “Cuvioasa Teodora din Carpaţi”.

8 august Sf. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului

Sf. Emilian Mărturisitorul a fost monah în mînăstirea ridicată de Sf. Tarasie, unde s-a remarcat prin virtuţile sale. Bun prieten şi frate întru asceză cu sfinţii Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadelor, şi Teofilact Mărturisitorul, episcopul Nicomidiei, el a fost la rîndul său ridicat la rangul de ierarh primind scaunul mitropoliei Cizicului în anul 788. Cu ocazia conrferinţei despre închinarea la  sfintele Icoane, convocată la palat de către impăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), în 815, Sf. Emilian a avut un cuvînt important. În faţa împăratului eretic a spus că dacă problema dogmelor era de ordin stric ecleziastic, ea trebuia să fie rezolvată în biserică şi nu în faţa autorităţilor civile. În urma acestei curajoase mărturii de credinţă, el a fost exilat. După cinci ani de încercări, a murit, se crede, asasinat de agenţii impăratului. O altă sursă creştinp, cea după Menologul lui Vasile al II-lea, el ar fi murit în pace la locul său de exil. Tot astăzi este pomenit şi Sf. Miron, făcătorul de minuni. Acesta s-a născut în sec. al III-lea în insula Creta unde şi-a petrecut restul vieţii pînă în momentul martiriului său. A cunoscut învăţătura creştină de la misionari şi a hotărît să se boteze. Pentru viaţa lui deosebită a fost hirotonit preot. În această nouă stare îi învăţa pe oameni cuvîntul Evangheliei lui Hristos şi le întărea conştiinţa în faţa prigoanei declanşate de împăratul Decius. Sf. Miron a fost sfinţit apoi episcop pentru comunităţile creştine din insula Creta. În timpul păstoriri sale a avut grijă ca toate trupurile sfinţilor martiri să fie îngropate cu mare cinste, să zidească noi biserici iar vieţile şi faptele lor să fie consemnate pentru a nu fi uitate de cei ce vor veni pe această lume. Aşa cum a predicat tot astfel a şi trăit, viaţa sa fiind plină de dragoste pentru Dumnezeu, care l-a învrednicit cu darul săvîrşirii de minuni.

9 august sf. Ap. Matia

Sf. Matia a fost unul dintre cei 70 de ucenici pe care Iisus Hristos i-a avut în preajma sa alături de sf. Apostoli după sinuciderea lui Iuda Iscariotul. Apostolii au dorit să păstreze numărul de 12 şi de aceea trebuia ales un înlocuitor al acestuia. Sf. Petru a vorbit membrilor Bisericii din Ierusalim despre împotrivirea Apostolilor Domnului ca ceata ucenicilor să rămînă întreagă şi neschimbată, ca martori cei aleşi ai lui Hristos de la Botezul Domnului pînă la învierea lui din morţi. Cel ce urma să îi ia locul lui Iuda trebuia să fi fost un credincios şi martor al întîmplărilor minunate din viaţa pămîntească a lui Iisus Hristos. Au fost aleşi doi ucenici: Iosif numit şi Barnabas şi Matia. Rugîndu-se au tras sorţii şi aceştia au căzut pe Matia. La puţin timp pe cînd se aflau în foişorul Cinei s-a pogorît sf. Duh peste ei în chip de limbi de foc şi au fost sfinţiţi pentru misiunea ce o aveau, aceea de a răspîndi religia creştină în lume. Despre viaţa sf. Matia nu se cunosc multe date. Ştim doar că a fost un fervent misionar propovăduitor al Evangheliei cu timp şi fără timp. După o veche tradiţie a bisericii, a predicat cuvîntului Domnului în Etiopia, unde a fost torturat în fel şi chipuri şi ucis cu pietre încredinţîndu-şi astfel sufletul lui Dumnezeu pe care l-a slujit toată viaţa. Tot astăzi în calendarul ortodox este pomenit şi sf. Mucenic Antonin.

10 august sf. Mucenici Laurenţiu, Sixt şi Ipolit

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pe timpul domniei împăraţilor Decius şi Valerian (sec. III). Sf. Sixt era originar din Atena, unde a învăţat la diverse şcoli filosofice. A mers apoi la Roma unde a cunoscut credinţa creştină, fapt ce la determinat să se boteze. Pentru viaţa sa deosebită a fost hirotonit episcop devenind apoi papă  pentru comunitatea creştinilor din Roma. Pentru a scăpa de persecuţii l-a rugat pe arhidiaconul său, Laurenţiu, originar din Spania, să chivernisească visteria Bisericii şi să se îngrijească de creştinii sărmani. Sf. Sixt a fost prins de păgîni şi întemniţat. După toată tortura ce a suferit-o, sf. Sixt a fost decapitat în urma refuzului său de a se lepăda de credinţa în Hristos. Aflîndu-se că sf. Laurenţiu deţinea averea Bisericii, împăratul i-a poruncit ca în trei zile să îi aducă toate odoarele şi avuţiile ce le deţinea. Cînd s-a împlinit sorocul, sf. Laurenţiu, a venit înaintea împăratului, aducînd mulţime de orbi şchiopi, muţi, văduve şi orfani care trăiau din milostenia Bisericii: "Iată comorile de mare preţ ale bisericii noastre, avuţii pe care hoţii nu le fură şi rugina nu le strică. Acestea vor preţui mult în faţa Dreptului Judecător". Mînios, împăratul l-a întemniţat iar după o îndelungată suferinţă şi tortură, a poruncit uciderea sfîntului. Aceiaşi soartă a împărtăşit-o şi următorul papă al Romei, sf. Ipolit, cel care a căutat să înlăture necredinţa din sufletele împăraţilor şi să înmoaie inimile împietrite ale dregătorilor romani.

11 august Sf. Ierarh Nifon

La începutul sec. al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Ţara Românească a fot reorganizată şi cîrmuită de către un fost patriah ecumenic, Nifon II care, după moarte, a fost trecut în rîndul sfinţilor. Acesta s-a născut în ţinutul Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1434-1440, primind din botez numele Nicolae. În curînd a îmbrăcat “îngerescul chip” al călugariei, primind potrivit pravilei, numele Nifon. După mai multe pelegrinări, tînărul ieromonah Nifon s-a dus să-şi găsească mîngaierea sufletească în mînăstirile Sf. Munte Athos. A stat o vreme la Cutlumus, mînăstire ctitorită de domnii Ţării Româneşti, în peştera Crit, în Marea Lavră, ctitorită de Sf. Atanasie Atonitul şi în cele din urmă la mînăstirea Dionisiu. Din liniştea acestei mînăstiri atonite a fost chemat la înalta slujire arhierească, in scaunul de mitropolit al Tesalonicului, în anul 1483. După o păstorie de numai 3 ani, Dumnezeu a rînduit să fie numit patriarh ecumenic la Constantinopol. După o cârmuire de cîţiva ani afost depus dein scaun de puterea otomană şi exilat. În această situaţie la cunoscut domnitorul Radu cel Mare al Ţării Româneşti (1495-1508). Impresionat de învăţătura lui, dar şi de virtuţile vieţii sale, a cerut îngăduinţa stăpînirii turceşti să-l aducă în ţara sa, spre a se folosi de cunoştinţele şi priceperea lui, în vederea reorganizării bisericeşti. Şi astfel, în primăvara anului 1503, fostul patriarh a venit în Ţara Românească. A convocat de îndată la Tîrgovişte, unde era reşedinţa domnului, un sinod, prin care s-a instaurat un program de reorganizare a vieţii bisericeşti din Ţara Românească pe baza canoanelor şi a vechilor rânduieli bisericeşti. Cei mai multi istorici socotesc că acum s-ar fi hotărît înfiinţarea episcopiilor de la Râmnic şi Buzau. Şederea lui Nifon a fost de scurtă durată, căci a ajuns la neînţelegeri cu domnitorul Radu cel Mare, pentru că nu aprobase căsătoria surorii acestuia cu un boier moldovean, întrucât era împotriva canoanelor bisericeşti. De aceea, în vara anului 1505 a părăsit Ţara Romnească, îndreptîndu-se spre Athos. Şi-a dat obştescul sfîrşit la mînăstirea Dionisiu prin 1508. Peste ani domnitorul Neagoe Basarab a adus în ţară osemintele patriarhului, pe care el le-a dăruit mînăstirii Curtea de Argeş. Au stat aici pînă în anul 1949, cînd au fost duse în catedrala mitropolitană din Craiova.

12 august sf. Mucenici Fotie şi Anichit

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pe vremea păgînului împărat Diocleţian, cel mai mare persecutor al credinţei creştine. Sf. Anichit era dregător împărătesc în cetatea Nicomidia, iar sf. Fotie nepotul său. Pe cînd se afla alături de împărat, în timpul unui proces intentat unor familii de creştini, sf Anichit nu a mai putut suporta teroarea şi a ieşit înaintea judecătorilor. A mărturisit că este creştin şi i-a numit pe toţi cei care îmbrăţişau această credinţă "adevăraţii fii ai lui Dumnezeu". Împăratul a poruncit atunci ca sf. Anichit să i se taie limba şi să fie aruncat în arenă pentru a fi sfîşiat de fiare. Sfîntul nu s-a abătut de la credinţa sa ci a primit osînda cu multă îndrăzneală. A fost întins pe o roată cu ţepuşe ascuţite şi apoi aruncat într-un cazan cu plumb topit. Fotie, văzînd puterea credinţei unchiului său, şi cuprins de dragostea pentru credinţa vie a mărturisitorilor creştini, a mers în mijlocul arenei şi le-a vorbit cetăţenilor din Nicomidia despre Iisus Hristos. Le-a descoperit tuturor deşertăciunea idolilor şi a zeilor cărora li se aduceau ofrande şi jertfe. Ei erau numiţi de sf. Fotie pietre cioplite, chipuri false, acoperite de culori şi vopsea. Pătimind împreună, sfinţii Anichit şi Fotie, au ruşinat, prin răbdarea şi curajul lor pe prigonitorii fără suflet, pînă ce, cu voia lui Dumnezeu, au primit moartea, fiind arşi de vii. Astfel au primit sfîrşitul chinuirii lor şi cununile biruinţei creştine. Alături de cei doi sfinţi martiri, tot astăzi sunt pomeniţi şi sf. Mucenici Pamfil şi Capiton.

13 august Cuviosul Maxim Mărturisitorul

Sf. Maxim Mărturisitorul s-a născut pe la anul 580, în Constantinopol şi a activat în domeniul teologic pe vremea împăraţilor Heraclie (610-641) şi Constans al II-lea (641-668). El este cunoscut în istoria bisericii creştine prin lupta neobosită pentru apărarea dreptei credinţe în faţa ereziei monoteliţilor. Aceştia, bazîndu-se pe interpretatea greşită a unor texte biblice şi a scrierilor unor sf. Părinţi, învăţau că în persoana lui Hristos este numai o singură voinţă, cea divină, care subordonase, copleşise voinţa umană. Sf. Maxim a părăsit scaunul de sfetnic al împăratului Heraclie şi s-a călugărit în mînăstirea Hrisopolis (Scutari), preferînd "a fi mai bine lepădat în casa lui Dumnezeu, decît a locui în slujba rătăcirii". Cei doi împăraţi au fost sfătuiţi de eretici să accepte această învăţătură bazîndu-se pe argumente de ordin politic. Primul care a condus lupta pentru revenirea Răsăritului la dreapta credinţă a fost sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului. El a fost sprijinit şi de episcopii din Apus, care condamnau aceste erezii, dar cel mai consistent ajutor a venit prin scrierile sf. Maxim Mărturisitorul. El a fundamentat teologic lupta pentru apărarea ortodoxiei, recuperînd textele patristice mai puţin cunoscute. Din ordinul împăratului a fost arestat şi exilat în Tracia (655), apoi la Perberis şi în Caucaz. Pentru a nu mai scrie ori predica i-au fost tăiate limba şi mîna dreaptă. A devenit celebru şi prin includerea textelor sale în Filocalie, unde putem citi despre "răboiul nevăzut" contra patimilor. Sf. Maxim scria: “Iubirea duce la cunoaştere. După cum amintirea focului nu-ţi încălzeşte trupul, tot astfel credinţa fără dragoste nu-ţi va încălzi sufletul”, sau “Prin linia verticală, Crucea îl arată pe Dumnezeu, iar prin linia orizontală se arată toată zidirea în atîrnare desăvîrşită de Dumnezeu, neavînd alt suport al existenţei sau altă bază afară de Dumnezeu”. A murit în exil, la vîrsta de 82 de ani, ca mărturisitor al dreptei credinţe.

14 august sf. Prooroc Miheia

Acesta este unul dintre cei 12 "prooroci mici" ai Vechiului Testament, numiţi astfel de exegeza biblică, avîndu-se în vedere mărimea scrierilor şi nu importanţa lor în istoria mîntuirii neamului omenesc. S-a născut în ţinutul Moreşet din Israel şi a trăit sub domnia regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia din regatul lui Iuda, cu circa 721 de ani înaintea naşterii lui Hristos. În Biblie mai întîlnim un profet Miheia, fiul lui Imla, care a trăit cu un veac înainte, sub domnia regelui Ahab. Ca şi proorocul Amos, Miheia a fost un om de la ţară. Nu cunoaştem date cu privire la viaţa sa şi nici cum a fost chemat de Dumnezeu la slujirea profetică. Miheia este autorul unei cărţi din Vechiul Testament, în şapte capitole, în care înfruntă fărădelegile celor bogaţi şi puternici, nedreptăţile făcute celor săraci şi vesteşte pedeapsa pe care Domnul o pregăteşte acestora. Dumnezeu aşteaptă de la ei altceva, fapte de dreptate şi iubire de oameni. Judecător bun este Domnul, dar şi drept atunci cînd va răsplăti binele săvîrşit şi va pedepsi păcatul. Proorocul Miheia a devenit celebru vorbind cu aproape 700 de ani înainte despre oraşul Betleem, acolo unde avea să se nască Mesia, Regele păcii, fapt împlinit în zilele naşterii lui Iisus Hristos din Sfînta Fecioară Maria. Atunci cei trei magi veniţi din Răsărit au mers la curtea regelui Irod, de la care au aflat localitatea către care îi conducea steaua. Profeţia lui Miheia devenea realitate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Tot astăzi Biserica îl pomeneşte pe sf. Mucenic Marcel.

15 august Adormirea Maicii Domnului

Praznicul de azi se înscrie în seria celor închinate sfintei Fecioare Maria, cinstită de toţi creştinii drept Născătoarea şi Maica Fiului lui Dumnezeu. Anul bisericesc, ce începe la 1 septembrie, debutează cu sărbătoarea "Naşterii sf. Maria", ce se prăznuieşte la 8 septembrie şi este numită popular "Sfînta Marie mică", apoi la 21 noiembrie "Intrarea în templu", popular "Ovidenia", la 25 martie "Bunavestire" şi se încheie cu un alt mare praznic, cel al trecerii la cele veşnice, "Adormirea Maicii Domnului" sau popular "Sfînta Marie mare". Mîntuirea începe cu Fecioara Maria dar urmările ei binefăcătoare se găsesc în Biserică. Recunoştinţa creştinilor se manifestă prin slujbe închinate ei, imne şi cîntări, botezarea pruncilor cu numele ei sfînt, hramuri de biserici, pictarea de icoane şi fresce etc. Cultul sf. Maria este întîlnit pretutindeni, pe orice meridian al globului. Ea este numită şi ocrotitoarea lumii căci, pe cînd se afla pe cruce, Iisus Hristos a încredinţat-o sf. Ioan să o aibă în grijă, iar aceasta să îi fie maică bună. Altfel spus întreaga omenire a adoptat-o de mamă, oamenii au devenit fii ei, acum protejaţi de sfînt acoperămîntul său. Există chiar credinţa conform căreia trupul sf. Maria a fost ridicat la cer pentru a nu suferi stricăciune. Acest fapt se baz