CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

22 iulie Sf. Maria Magdalena

Biserica Ortodoxă o pomeneşte astăzi pe Sf. Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, cea dintîi care l-a văzut pe Domnul Hristos înviat, după mărturia Sf. Evanghelist Marcu. Acesta ne spune că mai înainte de Hristos o vindecase pe Mariei Magdalena, din care scosese cîndva şapte draci. Aici nu e vorba de draci în înţelesul de fiinţe demonice, ci de patimi şi păcate. Sf. Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos şi a făcut-o din rea bună prin puterea harului divin. Iar cînd a înviat din morţi, ca semn că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat sfintei, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie "…că Fiul Omului a venit să caute şi să mîntuiască pe cei pierduţi". Sf. Maria Magdalena este considerată ca fiind femeia păcătoasă pe care o prezintă Sf. Evanghelist Luca. Acesta ne spune că a mers şi a udat cu lacrimi picioarele Domnului Hristos, le-a uns cu mir şi le-a şters cu părul capului ei. Atunci Hristos i-a zis: "I se iartă păcatele cele multe pentru că mult a iubit". Gestul are valoare de simbol, după cum aflăm şi în rugăciunile Bisericii: "Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud precuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie; viaţă curată, prin pocăinţă mie agonisită, ca sa aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". Sf. Isaac Sirul spune că "lacrimile sunt semne în trup despre aşezarea minţii", fiind deci exteriorizări ale unei sensibilităţi. Sf. Maria Magdalena se numără între femeile mironosiţe, purtătoare de mir, care s-au dus la mormîntul Domnului Iisus Hristos să completeze ceea ce au făcut Sf. Iosif din Arimateea şi Sf. Nicodim. În slujba Sfintele Paşti este şi o cîntare care zice aşa: "Femeile cele gînditoare de Dumnezeu, cu miruri în urma Ta au alergat, şi pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau, s-au închinat Ţie şi Paştile cele de taină Ucenicilor bine le-au vestit."

23 iulie Aducerea moaştelor sf. Mucenic Foca

Calendarul ortodox comemorează astăzi aducerea moaştelor sf. mucenic Foca, episcop al cetăţii Sinope, în Constantinopol pe la anul 403 sau 404. În evlavia creştină din Răsărit, cinstirea sfintelor moaşte are un loc deosebit de însemnat. Toţi sfinţii, adunaţi in jurul lui Dumnezeu, alcătuiesc împreună desăvîrşirea vie a Bisericii, scara între pămînt şi cer, întărită pentru totdeauna ca dovadă de mîntuire. Prezenţa binecuvîntată a sfinţilor se manifestă în Biserică nu numai prin imaginile lor sacre, cunoscute din icoane, ci şi prin sfintele lor moaşte, rămăşitele pămînteşti ale petrecerii lor duhovniceşti în această lume. Dumnezeu acordă sfinţilor, care au devenit hristoşi în Hristos, după ce ei au trecut la cele veşnice, puterea de a transmite şi a împlini voia Sa, printr-un ajutor activ, văzut sau nevăzut, pe care ei îl incredinţează tuturor drept credincioşilor creştini. Se poate spune, fără exagerare, că sfinţii trăiesc în Biserică, manifestîndu-se prin acte de ordin religios, prin care se întreţine şi se extinde lucrarea taincă a îndumnezeirii şi prin care lanţul de aur al desăvîrşirii în Hristos nu se rupe pînă la sfârşitul veacului. În cazul sfintelor moaşte, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al manifestării puterii divine, prin care se relevă, sub forma unor semne dumnezeieşti, păstrarea în nestricăciune a osemintelor aleşilor Domnului, constituind o mărturie evidentă a dumnezeirii lui Iisus Hristos. Mijlocitori şi protectori ai nostri în ceruri, sfinţii sunt mădulare vii şi active ale Bisericii, care cuprinde în sînul ei deopotrivă pe cei ce sunt în viaţă şi pe cei ce au adormit. E vorba despre un adevăr pe care Sf. Apostol Pavel îl exprimă prin ideea că Biserica este “trupul lui Hristos”, iar cei care se mîntuiesc în ea dobîndesc puterea şi viaţa lui Hristos. “Suntem mădulare ale lui Hristos Iisus” nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul. Prezenţa nemijlocită a lui Hristos face din Biserică o comunitate religioasă, întrucît ea devine, prin dumnezeirea Întemeietorului ei, ca şi prin calitatea şi chemarea membrilor ei, o comuniune a sfinţilor.

24 iulie Sf. Mare Muceniţă Hristina

Sf. Hristina era originară din oraşul Tyr, Asia Mică. A primit cununa muceniciei în timpul marilor persecuţii de la începutul sey IV. Dintre numeroşii martiri cinstiţi în cetăţile şi oraşele imperiului roman cei mai mulţi sunt sfinţi locali. Numărul mare al martirilor locali constituie nu numai cea mai veche dovadă a răspîndirii creştinismului în acele părţi înca dinainte de sec. IV, dar, totodată, o mărturie incontestabilă despre vitalitatea şi intensitatea vieţii creştine. Numele sfinţilor arată că ei erau de origini etnice diverse: greci sau orientali de provenienţă asiastică (mai ales din oraşele-colonii ale Turciei de azi), traci, sciţi, geto-daci, sarmaţi, goţi, etc. Ei reprezentau în acelaşi timp mai toate straturile sociale ale imperiului roman şi profesiunile sau îndeletnicirile cele mai variate: soldati şi ofiteri în armata romană, funcţionari şi înalţi demnitari în aparatul administrativ de stat, cultivatori de pămînt, meseriaşi şi negustori etc. Cultul acestor sfinţi se manifesta, fără îndoială, în formele obişnuite pe care le cunoastem şi în toate regiunile crestinătăţii antice. Se făcea sărbatorirea anuală a fiecărui sfînt sau a unui grup întreg de martiri prin adunarea comunităţilor locale (synaxis, collecta) în jurul mormintelor martirice şi se săvîrşea liturghia în ziua aniversării anuale a morîii lor (natalitia, natale), citindu-se şi actele martirice ori relatările mai tîrzii despre faptele şi patimirea lor. Peste mormintele martirilor se clădeau edificii pentru adăpostirea lor (martyria, confessio) sau chiar bazilici martirice (cimiteriale) pentru adunarea comunităţilor şi cinstirea martirilor respectivi. În jurul unora dintre acestea se formau cimitire întregi, din dorinţa creştinilor de a fi îngropati lînga martiri (ad martyres, ad sanctos). Numele martirilor erau înscrise pe lespezi de piatră cu inscripţii votive şi se făceau adesea pelerinaje la numeroasele cripte funerare de sub altarele unor bazilici în care se păstrau relicve, sau moaşte de martiri.

25 iulie Adormirea sf. Ana

Sf. Ana şi Ioachim au fost părinţii sf. Fecioare Maria. Sf. Ana se trăgea din seminţia lui Levi, fiind fiica preotului Natan şi a soţiei lui Maria. A mai avut două surori: Maria şi Sovi. Nu ştim exact oraşul natal al sfintei ci doar amănuntul că se afla în provincia Galileea. Natan şi-a început slujirea la templul din Ierusalim cu puţin timp înainte de debutul domniei regelui Irod cel Mare. La vîrsta majoratului sf. Ana s-a căsătorit cu dreptul Ioachim şi s-au stabilit în oraşul Nazaret. Viaţa nu a fost prea blîndă cu aceştia căci pînă aproape de bătrîneţe nu au putut avea un copil care să le umple sufletele de lumină şi bucurie. În urma rugăciunii lor stăruitoare către Dumnezeu au fost învredniciţi cu naşterea unei fetiţe, Maria, viitoarea Maică a Fiului lui Dumnezeu. La vîrsta de 3 ani aceasta a fost încredinţată templului, unde a crescut în curăţie, slujind Domnului cu inima şi cugetul. Nu ştim exact anul morţii părinţilor ei, sf. Ana şi sf. Ioachim, dar putem crede că ei au părăsit această lume cu puţin înaintea majoratului fecioarei Maria. Neavînd vreo rudă în viaţă a fost luată sub tutela dreptului Iosif, un unchi îndepărtat. Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe părinţii Fecioarei Maria, pe sfinţii Ioachim şi Ana, arătînd deosebită veneraţie familiei Domnului nostru Iisus Hristos. În majoritatea bisericilor, în pronaos, se află pictaţi părinţii sf. Maria, arătîndu-le creştinilor momente importante din istoria mîntuirii neamului omenesc. Tot astăzi sunt pomeniţi cuvioasele Olimpiada diaconiţa şi Eupraxia, precum şi Sf. Părinţi de la Sinodul V Ecumenic.

26 iulie Sf. Mucenic Ermolae, preotul Nicomidiei

Sf. Mucenic Ermolae, împreună cu Ermip şi Ermocrat, făceau parte din obştea creştinilor din cetatea Nicomodia şi au pătimit în timpul persecuţiei împăratului Maximian Galeriu. Aceşti sfinţi erau preoţi din clerul Bisericii Nicomidiei, rămaşi dintre sfinţii douăzeci de mii ce au fost arşi acolo de Maximian (284-305) in anul 303 (28 decembrie), fiind ascunşi într-o cămară. Atunci cînd a fost prins tînărul Pantoleon (nimeni altul decît marele mucenic Pantelimon, prăznuit la 27 iulie) soldaţii l-au obligat prin tortură să mărturisească cine îi fusese dascăl şi îndrumător. Acesta a spus că de preotul Ermolae era învăţat în cele creştinesti şi că tot el îl botezase. Şi îndată au trimis de l-au adus pe Ermolae la Maximian, şi cu el au adus slujitorii si pe insoţitorii lui, Ermip şi Ermocrat. Despre Sf. Ermolae ştim că primise harul preoţiei şi constituia un model pentru turma încredinţată spre păstorire. Atunci cînd vorbim despre preoţie trebuie să ne ocupăm de rostul şi temeiul acestei slujiri, de constiinţa chemarii şi darului ei. Înseamnă totodată a adînci această chemare în lumina faptelor, după cuvintele sf. Apostol Pavel: “a şti cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stîlp şi temelie a adevărului”. Izvorul de inspiraţie şi putere pentru cunoaşterea şi slujirea preoţească îl avem în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, în experienţa vie a Sf. Părinţi, învăţători şi păstori ai Bisericii. Cu aceştia, în acelaşi Sfînt Duh, “cu mai Marele Păstorilor”, ne aflăm în acea continuitate harică neîntreruptă în succesiunea apostolică. Le suntem urmaşi, potrivit poruncii aceluiaşi Apostol al neamurilor: “Fiţi următori mie, precum eu sunt următor lui Hristos”. S-a vorbit şi s-a scris mult despre slujirea preotească. Cu toate acestea tema rămîne însă mereu actuală şi vie, pentru că şi noi, în timpul nostru, suntem chemaţi “împreună lucrători cu Hristos”, ”iconomi” ai Evangheliei şi ”Tainelor lui Dumnezeu”, prin care să slujim cu un dar propriu Bisericii. Tot astăzi Biserica îi pomeneşte pe Sf. Muceniţă Parascheva şi pe Cuviosul Moise Ungurul.

27 iulie Sf. Mare Mucenic Pantelimon

Sf. Mare Mucenic Pantelimon, numit de tradiţie doctorul fără de plată, a primit martiriul în timpul persecuţiei împăratului Maximian Galeriu, pe la anul 303. Fusese iniţiat în meseria de medic de marele Efrosin, iar doctoricescul meşteşug al sufletului şi credinţa în Hristos a învăţat de la bătrînul preot Ermolae, cu care, rugînd pe Hristos, a înviat pe un copil, ce era muşcat de un şarpe şi zăcea în drum. El a fost botezat de Ermolae şi povăţuit la credinţă. Se spune apoi că mergînd un orb la el, s-a tămăduit, şi întrebat fiind de împăratul cine a fost pricina tămăduirii lui, el a răspuns: "Pantoleon m-a vindecat", caci aşa se numea mucenicul înainte de primirea botezului. Iar Pantoleon a fost adus la împărat şi neclintindu-se din credinţa în Hristos, nici la făgăduinţe, nici la ameninţări, a fost bătut cumplit şi ars cu făclii; însă arătîndu-i-Se Domnul în chipul bătrînului Ermolae, îl îmbărbăta, şi i se părea că a intrat cu dînsul şi în fierberea plumbului, în care era băgat sfîntul. Şi în multe alte feluri de nespus a fost chinuit. Iar cînd a fost condamnat să piara prin sabie, s-a rugat şi plinindu-şi rugăciunea a venit glas de sus, numindu-l în loc de Pantoleon, Pantelimon. Atunci sfîntul mucenic şi-a întins grumajii de bunăvoie, şi-i tăiară capul. Sacrificiul mucenicilor pentru credinţa creştină îşi are temeiul în jertfa lui Hristos. La Cina cea de Taină, acesta l-a spus ucenicilor săi: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sîngele Meu, al Legii cele Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. În loc de multe jertfe, El a adus una singură, pe Sine jertfă. “Căci, dacă nu ar fi fost aşa, ar fi trebuit să se răstignească de mai multe ori”, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Acelaşi lucru îl întăreşte şi Sf. Pavel, spunând că Iisus Hristos nu a intrat în Sfînta Sfintelor, “ca să se aducă pe Sine jertfă de mai multe ori, aşa cum intra arhiereul în Sfînta Sfintelor, în fiecare an, cu sînge străin; deoarece astfel ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; ci s-a arătat odată la sfîrşitul veacurilor, spre a desfiinţa păcatul prin jertfa Sa”.

28 iulie Sf. Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena

Sfinţii pomeniţi astăzi fac parte din ceata ucenicilor Domnului, cunoscuţi în tradiţie ca cei 70. Cinstirea adusă sfinţilor, în raport cu închinarea adusă lui Dumnezeu, este numai relativă şi plină de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinţi jertfă şi nici nu le acordă închinare dumnezeiască, ci un cult de iubire şi respect ca unora ce sunt dăruiţi de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori şi casnici ai Săi. În schimb, însă, consideră osemintele lor un altar de jertfă. Nu fără o profundă semnificaţie, în Biserica primară, Sf. Liturghie era săvârşită pe mormintele martirilor, iar în continuare, această dumnezeiască slujbă nu se poate oficia fără antimisul în care se găsesc părţi din sfintele moaşte. “Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte”, zice Nicolae Cabasila, “la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica adevarată şi altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare”. În cinstirea sfintelor moaşte, la altar avem cea mai evidentă şi sigură dovadă că Biserica Ortodoxă nu a confundat niciodată slujirea şi adorarea cuvenită lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acordă sfinţilor, tocmai pentru că le-a trăit pe amindouă într-o legatură organică. Cinstirea sfinţilor este expresia grăitoare a unităţii de trăire a Bisericii luptătoare cu ce triumfătoare, care împreună formează un singur trup al cărui cap este Hristos şi a cărei viaţă este Sf. Duh. Prezenţa şi lucrarea Duhului se descoperă în bogăţia de minuni care izvorăsc din viaţa tainică a sfintelor moaşte şi constituie temeiul închinării noastre înaintea lor. Întreaga cinstire acordată sfintelor moaşte se îndreaptă spre Dumnezeu, prin al cărui har sfinţii s-au ostenit şi s-au jertfit, s-au arătat biruitori asupra păcatului şi au împodobit viaţa cu virtuţi alese. Venerarea adusă sfinţilor, cinstind osemintele lor, precum şi îndreptarea rugăciunilor pe care credincioşii le fac către sfinţi ca spre unii care au putere să mijlocească pentru lume, devin simboluri ale cinstirii însăşi pe care Biserica o depune în faţa lui Dumnezeu. Tot astăzi Biserica îi cinsteşte pe  Sf. Mucenic Iulian şi pe Cuviosul Pavel Xeropotamianul.

29 iulie Sf. Mucenic Calinic

Tradiţia bisericească consemnează martiriul Sfîntului Mucenic Calinic în anul 290. Acesta era originar din Cilicia şi a fost crescut în cre­dinţa în Hristos, pe vremea cînd, la Roma, împăratul era păgîn şi prigonea pe creştini. Şi, ajungînd el la vîrsta bărbatului desăvîrşit, vedea pe mulţi oameni, care se le­pădau de Hristos şi, trecînd la cre­dinţa păgînă, aduceau jertfe idolilor. Plîngînd pentru pierzarea lor, sfîntul Ca­linic s-a făcut multora dascăl de mîntuire, învăţându-i să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se lase de cele deşarte. Deci, pe cînd se găsea în cetatea An­cira, din Galatia, propovăduind pe Hristos, a fost prins de necredincioşi şi adus îna­intea dregătorului Sacerdon, care l-a dat la lot felul de chinuri şi la strujirea trupului cu piepteni de fier. Şi, punîndu-i în­călţăminte de fier, care avea piroane ascu­ţite, l-au silit să alerge pînă la cetatea Gangra, departe de Aneira, ca la optzeci de stadii. Şi, mergînd numai şapte stadii, os­taşii ce-l trăgeau s-au oprit de sete, şi nu puteau să meargă mai departe. Iar sfîntul rugîndu-se, s-a făcut un izvor de apă, dintr-o piatră seacă. Sosind la Gangra, a fost aruncat într-un cuptor de foc, şi astfel şi-a încredinţat sufletul lui Dummezeu. Credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos şi botezul creştin unesc într-o mare familie, a Bisericii, toate neamurile, stările sociale şi toate vârstele: “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nu parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” spunea apostolul Pavel, iar Sf. Ap. Petru adăuga: “în fiecare neam, cel ce se teme de Dumneze şi face dreptate este plăcut Lui”. Şi, într-adevăr, mai toate popoarele creştine din antichitate au avut şi au sfinţii lor, începând cu grecii şi romanii, care au dat cel mai mare număr de sfinţi din calendarul ortodox, continuând cu sirienii, daco-geţii, egiptenii, perşii, armenii, gruzinii (ivirii), celto-gallii şi alte neamuri, care formau imensul conglomerat etnic al Imperiului Roman din secolele I-IV ale erei creştin pe teritoriul căruia a apărut şi s-a răspândit creştinismul. Tot astăzi este pomenită şi Sf. Muceniţă Serafima.

30 iulie Sf. Apostoli Sila şi Silvan

În calendarul ortodox, alături de sfinţii amintiţi mai sus, sunt pomeniţi şi sf. Crescent, Epenet şi Andronic, care împreună se numără între cei 70 de ucenici ai Mîntuitorului Hristos. Sfinţenia este o cunună dumnezeiască pe fruntea ostenitorilor pentru viaţa cea după Hristos şi în Hristos. Ea este cununa cea neveştejită a luptei neostoite pe care au dus-o sihaştrii după trăirea în Dumnezeu. Pentru ea, martirii şi-au jertfit viaţa în iubire pentru adevărul şi credinţa în Mântuitorul. Aceştia şi toţi cei râvnitori din diferitele rosturi binecuvîntate ale lumii, după făgăduinţa Domnului, s-au arătat, încă din această viaţă, temple ale Duhului Sfînt. În calitatea ei de mireasă a lui Hristos, Biserica creşte continuu în mărime, frumuseţe şi număr prin unirea şi comuniunea ei cu Logosul. Aceşti fii ai Bisericii devin Biserica însăşi. În acest sens trebuie înţeles principiul patristic că “în afara Bisericii nu este mîntuire” şi că “nu poate avea pe Dumnezeu de tată acela care nu are Biserica de mamă”. Biserica poate primi în sînul ei întreaga lume iar “împreună-lucrători ai lui Dumnezeu” creştinii vor progresa pînă la măsura vîrstei deplinatăţii lui Hristos. Pentru lucrarea ei mîntuitoare Biserica se foloseşte de Sfintele Taine şi toate celelalte mijloace lăsate ei de Logos, îndeosebi de rugăciune, care are o putere mare: “Omul care se roagă are conducerea lumii în mîinile sale” zice Sf. Ioan Gură de Aur. Chemînd pe toţi la mîntuire prin Biserică, Logosul arată perspectivele universalităţii acesteia. Biserica zămisleşte pe fiii ei din şi pentru sfinţenie, adică din Sf. Duh, pentru împărăţia cerurilor. În această ipostază Biserica a fost numită “universul universului”. Mîntuitorul Hristos s-a făcut universul Bisericii, care trăieşte din viaţa curată a sfinţilor, îmbogăţindu-se cu orice faptă bună şi prin aceasta cu orice suflet drept. Ea este comunitatea celor ce iubesc pe Hristos şi comunitate a sfinţilor, devenind astfel comunitate de sfinţenie. Tot astăzi mai sunt pomeniţi sf. muceniţă Iulia din Cezareea, Sf. mucenici Valentin şi Sf. Polihronie, episcopul Babilonului.

31 iulie Sfîntul şi Dreptul Evdochim

Sfîntului Evdochim a trăit în sec. al IX-lea, pe vremea domniei împăratului Teofil. Acest conducător este cunoscut în istorie pentru persecuţia declanşată contra ortodoxiei, în special împotriva sfintelor icoane. Despre sf. Evdochin se ştie că era originar din Capadochia, tatăl lui avînd strălucita dregătorie de senator al împărăţiei. Cu acest fel de stare, fericitul Evdochim a fost dat la învăţătură, gustînd bucuria de a cunoaşte adevărul. De aseme­nea, mult se sîrguia să se facă locaş curat al Dumnezeului celui viu, dar nu locuia în pustie, ci în vîltoarea lumii, unde clocotesc atîtea patimii. Cu multă şi neîncetată sîrguinţă, atît ziua şi noaptea, se îndeletnicea în ci­tirea dumnezeieştilor Scripturi. Era cunoscut în acea vreme drept o persoană cu o înaltă stare duhovnicească, şi nu era întîlnit alături de cei de o vîrstă cu el, la ospeţe, jocuri şi banchete. Zadarnic se sfătuiau prietenii şi cunoscuţii să-l ia cu ei la petreceri şi desfătări lumeşti; el rămînea statornic felului său de trai, de viaţă curată, de rugăciune şi de binefaceri. La multa înţelepciune pe care o agonisise el, a adăugat milostenia şi dra­gostea pentru cei în suferinţă. Şi se purta ca un tată al săracilor şi ca un ocrotitor al al văduvelor şi orfanilor, dînd îmbrăcă­minte celor goi, hramă celor flămânzi, mîngîiere celor îndureraţi. Pentru faptele lui cele bune şi pentru sfînta lui înţelepciune, s-a învrednicit de multă cinstire din partea împăratului Te­ofil, şi, peste aşteptările lui, împăratul i-a încredinţat înalta dregătorie de conducător al oştirilor împărăteşti din Capadochia. A trăit ani puţini, mutîndu-se la Domnul în tînără vîrslă, dar, pînă la sfîrşilul vieţii sale, fericitul a fost cu adevărat cumpănă şi canon, păzind dreptatea, ajutînd pe vă­duve şi pe cei săraci şi făcînd multă mi­lostenie în toate zilele şi, în scurte cuvinte, vieţuind dumnezeieşte. La vremea sfîrşitului său, trupul fericitului Evdochim a fost îngropat în Capadochia, dar, fiind binecuvîntat de Dumnezeu cu multe minuni, moaştele lui au fost mutate la Constantinopol.