După căderea Braziliei ce ar fi rămas?

Mi-a fost teamă că Brazilia va pierde finala Cupei Confederaţiilor. Nu pentru că marea Brazilie pierde, pentru că nimic nu-i fără sfârşit nici în fotbal. Nici măcar invincibilitatea dată de Dumnezeu, odată cu talentul din naştere al copiilor sambei. Mi-a fost teamă că pierderea finalei însemna eşecul ideii de fotbal spectacol – atâta cât spectacol mai sunt capabili să facă nişte jucători plecaţi de timpuriu de acasă şi maturizaţi în fotbalul mercantil al Europei. Oricum, mai mult decât chiar exuberanta Spanie, nevoită să plece de la aceeaşi Cupă a Confederaţiilor cu medaliile de bronz, prea obosită să se mai bată pentru aur după ce jucători exponenţiali ai săi câştigaseră în primăvară tot ce se putea câştiga în fotbalul european: campionat, Cupă şi Liga Campionilor. După căderea Spaniei, rămânea Brazilia. După căderea Braziliei nu ar mai fi rămas decât povestea. Nu de poveşti aveam, însă nevoie, ci de certitudinea că spectacolul continuă şi ne poate bucura atunci când aproape nu mai este vreun motiv de bucurie. Iar Brazilia a câştigat. Înainte de asta s-a risipit, vreme de o repriză risipind şi nădejdile celor ce cred în frumosul din sport. Nu-i vorbă, şi zburdălnicia atleţilor nord americani era frumoasă. Dar o frumuseţe trunchiată, gen Rambo care rade tot mizând pe forţă şi, chiar, inteligenţă.  Nu a fost de ajuns pentru a bate Brazilia, chiar dacă marcaseră de două ori şi arbitrul le făcuse cadou anularea unui gol brazilian. Dacă ar fi adăugat jocului lor argumentele frumuseţii jocului brazilienilor, ar fi câştigat. Ar fi fost un nonsens, pentru că doar brazilienii pot juca aşa cum o fac acum Kaka şi Robinho, cu puţin timp în urmă, Ronaldinho şi Ronaldo şi, după cum spune legenda, Pele şi Garincha. De aceea, Brazilia a câştigat şi a adus un dram de bucurie iubitorilor fotbalului într-o vreme în care oamenii nu prea au de ce să se bucure, dacă nu cumva au şi uitat să o facă.

Petrică BUTUC