CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

21 aprilie Sf. Mucenici Ianuarie şi Teodor

Aceşti sfinţi au fost preoţi şi păstori spirituali pentru creştinii din cetatea Perga, provincia Pamfilia din Asia Mică. Localitatea a cunoscut creştinismul de timpuriu prin lucrarea a sf. apostol Pavel, în timpul celei dintîi călătorii misionare. Sf. Ianuarie şi Teodor au primit cununa martiriului în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Diocleţian pe la sfîrşitul sec. al III-lea. Tot astăzi Biserica îi pomeneşte pe Sf. Sfinţii Mucenici Ianuarie episcopul, Sf. Muceniţă Alexandra împărăteasa şi Filipia.

22 aprilie Cuviosul Teodor Sicheotul

Despre Sf. Teodor tradiţia ne spune că s-a născut în regiunea Glatia, satul Sicheot, de pe lîngă Ancira. A trăit pe vremea mai multor împăraţi, începînd cu Tiberiu II (578-582), pînă în vremea lui Heraclie (610-641). La vîrsta de 14 ani, cu învoirea mamei sale, s-a aşezat într-o peşteră de munte, lîngă biserica Sf. Gheorghe, unde a petrecut mulţi ani în post şi rugăciune. Şi se mirau toţi de acest copil minunat şi de un atît de mare dar primit Dumnezeu. Îl preamăreau pe Dumnezeu, zicînd: -Ai ascuns Doamne, acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.-Sporea în suişurile duhovnicesti, odată cu anii vieţii, încît Dumnezeu i-a dăruit acestui tînăr călugăr puterea de a face minuni. Pe cînd avea 18 ani, a auzit de el Teodosie, episcopul cetăţii Anastasiopolei, care l-a şi sfinţit preot, zicand: -Vrednic este să fie preot unul ca acesta, căci in el, petrece harul lui Dumnezeu, precum şi Sf. Pavel, l-a învrednicit a fi episcop, de tînăr, pe ucenicul său Timotei. Şi, a inceput, de atunci, Sf. Teodor a săvîrşi Jertfa cea fără de sînge şi a învaţa poporul. Găsind un bun tovarăş de călătorie, Sfîntul a mers, apoi, la Ierusalim, cercetînd Sfintele Locuri şi mînăstirile cele vestite din Ţara Sfîntă. Întorcîndu-se în patria sa, şi văzînd mulţimea ucenicilor ce se adunaseră jurul său, a întemeiat o mare mînăstire, închinată Sf. Gheorghe. După moartea episcopului Timotei, care a urmat după Teodosie, cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotului, a fost ales episcop, tot poporul dorind să aibă un mare păstor ca acesta. Cu multă greutate a primit el să fie sfinţit arhiereu, căci iubea mai mult viaţa smerită, decît dregătoriile şi mărirea lumească. A păstorit 10 ani ca arhiereu în eparhia Anastasiopolei, cu multă vrednicie. Dorind, însă, necontenit liniştea monahicească şi smerită a pustniciei, după 10 ani de slujire arhierească, Sf. Teodor s-a retras din scaunul de episcop şi s-a statornicit, iarăţi, în sihastria lui de la Sicheot. Tot astăzi sunt pomeniţi Sf. Ierarh Teodor al Anastasiopolei şi Sf. Ap. Natanael.

23 aprilie Sf. Mare Mucenic Gheorghe

Despre sfîntul şi marele Mucenic Gheorghe se ştie că a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. A văzut lumina zilei în Capadochia, fiu al unor părinţi creştini de la care a şi dobîndit dragostea pentru învăţătura cea dreaptă. Rămas fără de tată din copilarie, Sf. Gheorghe s-a mutat din Capadochia în Palestina, avînd acolo multe averi şi mosteniri. Ajuns la vîrsta desăvîrşită şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tînărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţişînd cariera militară, a căpătat cele mai mari cinstiri, pînă la dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului. Se ştie că, deşi era păgîn, împăratul Diocleţian, pînă la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creştinilor. Aceasta stare de lucruri a îngăduit creştinilor vrednici, să urce pînă la cele mai înalte slujbe în împărăţie. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocleţian l-a luat ca însoţitor la domnie, a declanşat prigoana împotriva creştinilor. Istoria creştinităţii ne mărturiseşte că, din anul 303 şi pînă la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sf. Constantin a acordat libertate creştinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare şi o sîngeroasă probă: creştinii au fost siliţi să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgîni şi Hristos. Cunoscand, decretul de prigonire împotriva creştinilor, Sf. Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii curţi imperiale, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta mărturisire, Diocleţian a poruncit să fie întemniţat şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încălţăminte cu cuie, băutura otravită, bătaia cu vine de bou s.a. Toate acestea şi altele asemenea, Sf. Gheorghe le-a îndurat cu bărbăţie stînd tare în credinţă. În cele din urmă a fost decapitat, căci foarte mulţi văzîndu-i credinţa au hotărît să se boteze. Dintre toti Sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat, şi se bucură, Sf. Gheorghe. În semn de adîcă consideraţie Biserica i-a atribuit apelativul “purtătorul de biruinţă”, conducînd astfel lumea creştină spre dobîndirea împărăţiei lui Dumnezeu.

24 aprilie sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul

Episcopul Iosif rămîne în istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a ştiut să-ţi apere păstoriţii în faţa oricăror încercări ale episcopilor uniţi de la Muncaci şi ale autorităţilor de stat maghiare de a-i îndeparta pe români de la credinţa ortodoxă, prin acceptarea “unirii” cu Biserica Romei. Clerul şi credincioşii români din Maramureş au fost cu totul străini de actul unirii săvîrşit de mitropolitul Atanasie Anghel în 1701. Şi acest lucru s-a datorat în primul rînd vredniciei lui Iosif. După 15 ani de păstorie, episcopul Iosif a fost victima unor acuzaţii false aduse de duşmanii Ortodoxiei şi ai neamului românesc. În 1705, vicecomitele Maramureşului, Francisc Darvay, l-a obligat să semneze un program în 20 de puncte, ce periclita mult credinţa ortodoxă. Refuzînd să facă acest lucru, a fost arestat şi întemniţat în cetatea Hust. Preoţii şi credincioşii maramureşeni au protestat cu demnitate, în mai multe rânduri cerând eliberarea ierarhului lor. În timp ce se găsea în temniţă, a fost ales un episcop nou, cu numele Iov Tirca. Şi acesta a avut o păstorire agitată, de cîţiva ani, după care autorităţile au ordonat să se facă o anchetă asupra lui. El a reuşit să se refugieze la timp din Maramureş, se pare în Moldova, fiind condamnat la moarte, în lipsă. Dupa eliberarea din închisoare, Iosif Stoica şi-a îndeplinit în ascuns îndatoririle sale vlădiceşti. În anul 1711, a încercat să fie reaşezat în scaunul episcopal, dar fără rezultat. După puţină vreme, tot în acel an, a trecut la cele veşnice. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfîntul Sinod a hotărît, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rîndul sfinţilor, ca “mărturisitor” al credinţei ortodoxe. În hotărîrea sinodală se rînduia ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 24 aprilie, odată cu mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Vineri, în Săptămâna Luminată, ortodoxia sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin. Printr-o minune a Maicii Domnului, apa acesteia a devenit vindecătoare şi mulţi bolnavi şi-au găsit tămăduirea, astfel încît au statornicit o zi în care toţi să-şi aducă aminte de aceasta. Cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, Leon cel Mare (457-474) se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului şi a întîlnit un orb rătăcit, care l-a rugat să-i dea apă şi să-l călăuzeasca pe drumul spre cetate. Leon a pătruns în desişul din apropiere după apă, dar nu a găsit. Conform tradiţiei, pe cînd se întorcea a auzit-o pe Maica Domnului spunîndu-i: -Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adînc în această pădure şi luînd cu mîinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi; şi vei cunoaşte de îndată cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme-. Leon a făcut întocmai şi îndată orbul a început să vadă. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lîngă acel izvor o biserică. Apoi, împăratul Justinian (527-565) care suferea de o boală grea şi s-a vindecat după ce a băut apă din izvor, a construit o biserica şi mai mare. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni, molime şi alte suferinţe. La sărbătoarea de astăzi mergem cu gândul şi cu inima mai ales spre Maică Domului, cea care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin naşterea Mântuitorului. În toate bisericile şi manăstirile, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei (aghiasma mică), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.

25 aprilie Sf. Apostol şi Evanghelist Marcu

Despre sf. Apostol şi Evanghelist Marcu se ştie că a fost de neam iudeu şi se născuse în Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintîi creştini din Ierusalim, pentru învăţătură, împărtăşanie şi rugăciune. Era unul din cei 70 de ucenici ai Domnului şi nepotul lui Varnava, alt ucenic al Domnului. La început a fost învăţăcel al sf. Pavel şi a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei, făcută de acest Apostol, în cetăţile din Cipru şi Asia Mica. Mai tîrziu, îl întîlnim ca fiu duhovnicesc şi însoţitor al sf. Petru. Tradiţia spune că Marcu a însoţit pe Sf. Petru la Roma. Acolo, romanii creştini, ascultînd predica lui Petru, i-au cerut sf. Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Tot ca ucenic al sf. Petru, a întemeiat fericitul Marcu şi Biserica din Aquilea (Italia) şi pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintîi episcop şi binevestitor al lui Hristos în Egipt, în Libia şi Pentapole, luminînd pe toţi cu sfînta credinţă, scoţăndu-i din întunericul îndrăcirii idoleşti şi pe toţi aducîndu-i la Hristos, vreme de 12 ani. Cît despre sfărşitul său, tot din tradiţia sfînta ştim că, după ce a întărit Biserica din Alexandria, din Libia şi din Egipt şi a împodobit-o, prin punerea mîinilor cu episcopi şi alţi slujitori şi după ce i-a învăţat pe toţi să ducă o viaţă îmbunătăţită, de care se minunau şi păgînii, sf. Evanghelist Marcu a murit ca mucenic în Alexandria. El intrase să aducă Sfînta Jertfă la altarul dintr-o catacombă, unde atunci era locul de adunare al creştinilor, pentru luminata zi a Sfintelor Paşti. În ceasul acela a fost prins de păgîni, care l-au legat cu funii şi l-au tîrît pe pămînt prin tot oraşul, roşindu-se pietrele drumului de sîngele lui, pînă ce şi-a dat duhul. Biserica Ortodoxă Română îi prăznuieşte astăzi şi pe cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, unul dintre innoitorii curentului isihast şi mare duhuovnic şi stareţ, ctitor de asezări monahale. Cuviosul ieroschimonah Vasile a fost părintele duhovnicesc al stareţului Paisie Velicikovski de la Neamţ şi unul dintre cei mai vestiţi dascăli şi lucrători ai rugăciunilor lui Iisus din secolul al XVIII-lea. Vasile era din părţile Poltavei (Rusia) şi s-a născut spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Luând din tinereţe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul Dălhăuţi, prin anii 1705-1706. După ce a fost hirotonisit ca preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mănăstirii Dălhăuţi şi vestit povăţuitor de suflete. Timp de 20 de ani, cât a fost stareţ la Dălhăuţi, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obşte de peste 40 de călugări munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, făcând din obştea să o adevărată scoala duhovnicească de trăire isihastă. Prin anii 1730-1733, stareţul Vasile reînnoieşte spiritual Schitul Poiana Mărului şi se mută în el cu 12 ucenici. În această calitate, conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului şi ai Vrancei. Unul din ucenicii săi a fost cuviosul Paisie Velicikovski, pe care îl primeşte în schitul Trestieni pentru câţiva ani, iar în anul 1750 în muntele Athos. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareţ Vasile a scris şi câteva Cuvinte de învăţătura despre paza minţii, rugăciune şi creştere duhovnicească ca introducere la unele scrieri filocalice. Acest iscusit dascăl al rugăciunii pune mai ales accent pe ascultare, lectură şi rugăciune. În acest fel reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovniceasa în monahismul românesc de la mijlocul secolului XVIII. El a ajuns la măsura marilor părinţi ai ortodoxiei. Sfântul a murit în anul 1767 şi a fost îngropat la Mînastirea Poiana Mărului, însă până în prezent sfintele sale moaşte nu au fost găsite. Mînastirea Poiana Mărului, cu hramul -Duminica Tuturor Sfinţilor-, a fost ctitorită în anul 1730 de către cuviosul Vasile, care a fost şi primul stareţ. Biserica de lemn în care a slujit sf. Vasile a ars în 1771 şi a fost refăcută între anii 1780 şi 1784. A doua biserică, tot din lemn, s-a construit între anii 1810 şi 1812. Mănăstirea Poiana Mărului a fost un important centru monastic şi cultural în secolul al XVIII-lea.

26 aprilie Sf. Mucenic Vasilie, episcopul Amasiei

Slăvitul mucenic al lui Hristos, Vasilie, a fost mitropolit în cetatea Amasia pe vremea lui Liciniu, cumnatul sf. Constantin cel Mare. La începutul domniei sale era pace şi linişte pretutindeni. Dar Liciniu s-a îndepartat de Hristos şi s-a întors la necurata închinare de idoli şi la prigonirea creştinilor. El a fost unul dintre ultimii împăraţi romani păgîni, prigonitor al creştinilor. Constantina împărăteasa avea în slujba ei o fecioară frumoasă, cu numele Glafira, creştină din Italia. Văzîndu-o Liciniu, s-a aprins de poftă asupra ei şi voia să fie cu dînsa. La sfatul împărătesei şi de scîrba păcatului, Glafira a răspîndit vestea că este bolnavă şi a trebuit să fie eliberată din slujba sa. Încredinţată apoi unor oameni credincioşi, ea a fost dusă în părţile Armeniei, prin grija împărătesei. Pe drumul spre Armenia a poposit în cetatea Amasia Pontului, unde se afla o comunitate creştin, avînd în frunte pe episcopul Vasilie. Fecioara Glafira s-a destăinuint episcopului Vasilie, mărturisindu-i cauza exilului ei. Aflînd că se zideşte o biserică în cetate, Glafira a dăruit mult aur pentru cinstirea lui Hristos şi spre ajutorul creştinilor de acolo. Mai mult ea a scris împărătesei şi aceasta a trimis o mulţime de daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar oamenii împăratului au prins aceste scrisori şi l-au înştiinţat pa împărat. El a poruncit ca episcopul Vasilie şi Glafira să fie trimişi în fiare la dînsul. Bunul Dumnezeu a făcut ca fecioara Glafira să se mute la cele veşnice. Trimişii împăratului i-au prins pe Vasilie, împreună cu doi diaconi, Pertenie şi Teotim. Episcopul a fost întemniţat, fiind des chinuit pentru a se lepăda de credinţa sa. Ultimele sale cuvinte au fost: -Niciodată nu vei putea să-mi dai, atîta cît voieşti să-mi iei, dacă te sileşti a mă despărţi de Dumnezeul meu cel viu.- El a fost decapitat iar trupul i-a fost aruncat în mare. A fost scos de ucenici şi înmormîntat cu mare cinste în oraşul Nicomidia.

27 aprilie Sf. Mucenic Simeon, episcopul Ierusalimului

Despre Sf. Simeon, cunoscut şi sub numele de frate al Domnului nostru Iisus Hristos, ştim că era fiul lui Cleopa, fratele lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Astfel mărturisesc vechii scriitori, vrednici de credinţă ai Bisericii: Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin şi Nichifor Zantopol. După patima cea de bună voie a Domnului şi după învierea şi înălţarea Lui la cer, fericitul Simeon a făcut parte din ceata sfinţilor şaptezeci de Apostoli. Şi se ostenea, ca si ceilalţi Apostoli, la bunăvestirea lui Hristos, umblînd prin cetăţi şi prin sate, învăţînd şi săvîrşind minuni, luminînd poporul cu dreapta credinţă şi nimicind întunericul închinării idoleşti. În acea vreme Sf. Iacov, altă rudă a Domnului, ocupa scaunul episcopal din Ierusalim, fiind întîiul arhiereu de acolo. Dar necredincioşii îl doborîseră pe Iacov de pe scaunul Bisericii, fiindcă acesta îşi mărturisise credinţă lui în Hristos, şi, lovindu-l cu un lemn în cap, l-au ucis. După aceasta, Apostolii şi ucenicii, adunîndu-se în Ierusalim, au ales un nou urmaş în persoana fericitul Simeon, care a devenit al doilea episcop al Ierusalimului. Sfîntul a fost martor al distrugerii Ierusalimului de către romanii conduşi de Tit, fiul împăratului Vespasian (69-79). În tot acest timp, creştinii, ascultînd de glasul lui Dumnezeu, au plecat, cu episcopul lor, şi s-au retras dincolo de Iordan, intr-o cetate numită Pella. Era prin anul 70. Deci, dupaărisipirea Ierusalimului, creştinii s-au intors în Ierusalimul dărîmat şi au început a înflori din nou, mulţi locuitori îmbrăţişînd noua credinţă. Fericitul Simeon era sufletul noii înfloriri a Bisericii din Ierusalim, fiind, el însuşi, biserică a Duhului Sfînt, împodobind scaunul Ierusalimului şi aducînd, pe cei rătăciţi, la Hristos Dumnezeu. Şi aşa, lucrînd cu înţelepciune la înflorirea Bisericii din Ierusalim, pînă la vîrsta de peste o sută de ani, Sf. Simeon şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, în timpul domniei împăratului Traian, fiind osîndit la răstignirea pe cruce, ca şi Domnul său, pentru mărturisirea credinţei creştine.

28 aprilie Sfinţii mucenici Dada, Maxim şi Cvintilian.

Aceşti sfinţi au fost pe vremea lui Diocleţian şi Maximian împăraţii, şi a guvernatorilor Tavrinie şi Gavinie. Fiind mare prigoană asupra creştinilor, şi neplecându-se sfinţii aceştia a aduce închinăciune la idoli, au fost pârâţi către guvernatorul Tavrinie. Numaidecât prinzându-i în satul lor, care se numea Ozovia, unde se aflau pururea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu, i-au legat cu lanţuri de fier şi degrab i-au adus la cetatea Dorostorului, fiind acolo amândoi guvernatorii, care au zis sfinţilor: -Spuneţi-ne mai întâi numele vostru-, şi spunându-şi fiecare numele său, a scris şi cuvintele lor un Mangailian notar. Tavrinie a zis sfinţilor: -Iată viaţa voastră este în mâinile mele; de voiţi să trăiţi, mergeţi de aduceţi jertfă maicii zeilor, şi veţi fi şi preoţi ai acesteia, pentru că a murit preotul ei, şi a mers către marele Dia, împăratul ceresc, ca să-i slujească lui acolo-. Iar sfântul Maxim a răspuns păgânului Tavrinie: -Cum îndrăzneşti preaneruşinatule să grăieşti că preadesfrânatul cel necurat este împărat? Cunoaşteţi dar, o oameni fără minte, că Hristos este Împăratul cerurilor, Care are purtare de grijă de toate, şi în palmă le ţine toate câte sunt, şi noi la idoli făcuţi de oameni nu ne vom închina-. Iar Gavinie guvernatorul a chemat la dânsul pe Dada şi pe Cvintilian, vorbind multe vorbe bârfelnice, socotind că îi va amăgi spre păgânătatea sa cea pierzătoare; pe care neplăcându-i, i-a băgat în temniţă, unde prin îngereasca arătare se întărea mărturisirea lor, lăudând pe Dumnezeu. Deci scoţându-i din temniţă i-a întins pe pământ şi i-a bătut foarte cumplit; şi băgându-i iarăşi i-a scos şi i-a dat numitului lor sat Ozovia şi acolo le-a tăiat capetele şi şi-au dat sfârşitul.

29 aprilie Sfinţii 9 Mucenici de la Cizic

Cetatea Cizicului se afla în Asia Mică, lîngă marea Helespontului, care desparte Asia de Europa. Cizicul se afla la hotarul cu Troda, unde vasul alegerii, Sf. Pavel, a pus cel dintîi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu. Dar, pînă la marele Constantin, cetatea Cizicului nu avea mulţi creştini, din pricina păgînilor împăraţi ai Romei, care prigoneau Biserica lui Hristos. Aceştia dădeau înfricoşate porunci şi trimiteau crînceni dregători, prin toate colţurile imperiului, şi-i sileau pe toţi cetăţenii să se închine la idoli, iar cei ce nu se supuneau, cu groaznică moarte erau pedepsiţi. Atunci, mulţi credincioşi se ascundeau, fugind prin munţi şi prin pustii, iar alţii, mai tari în credinţă, rîvnind să mărturisească la numele lui Hristos. Aşa a fost şi cu aceşti nouă bărbaţi viteji, nemişcaţi în dreapta credinţă, arzînd de rîvnă pentru Dumnezeu, ale căror nume sunt acestea: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostin, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie şi Filimon. Aceştia îl preamăreau pe Hristos şi defăimau cinstirea idolilor, ca pe o închinăciune adusă diavolului. Slujitorii imperiali i-au prins cu sălbăticie pe cei nouă bărbaţi şi fără de omenie legîndu-i, i-au dus la judecată înaintea dregătorului cetăţii Cizic. Şi au fost aruncaţi în temniţă şi chinuiţi, ca să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, dar Mucenicii lui Hristos nu s-au depărtat de Domnul. Drept aceea li s-au tăiat capetele şi tot în acel loc li s-au îngropat şi trupurile. După cîţiva ani, însă, sub domnia Sf. Constantin, a încetat prigoana şi lumina dreptei credinţe a răsărit în toată lumea. Atunci şi în Cizic, binecredincioşii creştini au scos din pămînt moaştele Sfinţilor nouă Mucenici, pe care, găsindu-le nestricate, le-au pus în raclă nouă şi au zidit o biserică pentru pomenirea lor. Astfel a crescut numărul creştinilor din Cizic şi multe tămăduiri şi minuni s-au săvîrşit prin acele sfinte moaşte.

30 aprilie Sf. Apostol Iacob

Despre sfîntul pomenit astăzi se ştie că a fost fiul lui Zevedeu, frate cu sf. Apostol şi evanghelist Ioan. Cei doi erau originari din cetatea Betsaida, provincia Galileea, şi proveneau dintr-o familie de pescari. Tradiţia ne spune că Sf. Iacob era unul din cei 12  Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie "de la vînarea peştilor". A fost numit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul cu acelaşi nume, care a fost cel dintîi episcop al Ierusalimului şi care s-a numit Iacov cel Mic. La chemarea Domnului, cei doi fraţi au lăsat mrejele şi familia lor şi L-au urmat pe Hristos. Ei ştiau, ca foşti ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, că Iisus este Mesia şi credeau în El, luând aminte la învăţăturile sale. Şi atît îi iubea Domnul, încît unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său, iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El însuşi l-a băut. Pe aceşti doi fraţi şi pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mîntuitorul fără să le descopere mai mult decît celorlalţi Apostoli dumnezeieştile Lui taine. Astfel, amintim aici ceea ce s-a petrecut pe muntele Tabor, cînd a voit să-şi arate slava dumnezeiescă, iar, mai tîrziu, în Ghetsimani, cînd le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adîncă a crucii şi a smereniei Sale.  Tradiţia mărturiseşte că, după Învierea şi Înalţarea Domnului la cer, şi după primirea Sf. Duh, Apostolul Iacov a fost în Spania şi în alte părţi unde a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu. Toate neamurile primeau învăţătura conform căreia Iisus este adevăratul Mesia, Mîntuitorul lumii.  Aceasta văzînd-o, păgînii s-au pornit cu mînie şi au îndemnat pe Irod Agripa (41-44) să ridice prigoana asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă. Regele Irod a întemniţat pe cîţiva din fruntaşii Bisericii, ca să-i piardă şi l-a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia. Şi, spune tradiţia, că, după ucidere, ucenicii Sfîntului Iacov, luînd trupul învăţătorului lor, după dumnezeiască povăţuire, l-au dus în Spania, unde şi astăzi, la mormîntul lui de la Compostella, săvîrşeşte minuni, întru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu.