Liverpool – ca o promisiune

Fotbalul european la nivel de vârf are câteva partide care pot figura în orice istorie a evenimentelor sale excepţionale. Actorii acestora au fost fotbaliştii Realului Madrid, ai Barcelonei, ai lui Manchester United. Dar, parcă mai  mult decât aceştia, au fost cei ai Liverpoolului. Cei care, cu ceva timp în urmă, au pulverizat, într-o repriză şi nişte prelungiri, visul Diavolului milanez de a mai câştiga o cupă continentală. Cei care, marţi seara, au făcut din relansatul Real Madrid, o formaţie anonimă, incapabilă să primeasă mai mult de patru goluri în Marea Britanie. Un meci precum cel dintre Real şi Manchester de acum câţiva ani l-a determinat pe Roman Abramovici să investească masiv în fotbal. A fost un joc aşa cum nu se mai văzuse până atunci. Madrilenii fuseseră galactici, fără egal şi – aşa cum se vedeau lucrurile atunci – de neegalat pentru o lungă perioadă. Lucrurile au stat cumva altfel, pentru că aşa-i fotbalul, însă legenda a depăşit cu mult durata de viaţă a acelei formaţii de vis. Un meci precum cel de la Istanbul dintre Milan şi Liverpool se întâmplă foarte rar, însă când se produce – în modul cel mai probabil - îi are ca actori pe fotbaliştii formaţiei din Marea Britanie.

S-a demonstrat că doar ei pot anula convenienţele, ierarhiile prestabilite, pot inventa partituri pe care doar ei le pot interpreta, deşi instrumetişti, poate mai virtuoşi, sunt şi în alte orchestre. Partida făcută de ei marţi seara a fost peste cea de la Istanbul. Realul a venit la Liverpool după o senzaţională cursă de urmărire a Barcelonei în campionatul spaniol, cu nevoia de revanşă după 0-1 de la Madrid. Şi cu suficiente argumente pentru a pune sub semnul întrebării dreptul adversarilor de a merge mai departe în Champions League, chiar dacă era departe de legenda pe care o are scrisă pe blazon. Fotbaliştii formaţiei britanice – la fluierul de început, cu doar doi englezi printre ei – au jucat, însă, cum doar în poveştile la superlativ despre esenţa întrecerii sportive se spune. Au fost inspiraţie, ştiinţa jocului, pasiune, artă fotbalistică, dăruire. Nu a fost dorinţă demolării adversarului, ci bucuria lucrului bine făcut. Iar dacă Rafa Benitez a regretat la sfârşit că jucătorii săi  nu au mai înscris, e semn că nu a dorit doar calificarea, ci ca jocul echipei lui să fie împlinit prin goluri care înseamnă sensul jocului de fotbal, spectacol, bucurie pentru spectatori. Şi promisiune pentru toţi cei ce iubesc fotbalul.

Petrică BUTUC   

sursa foto Mediafax Foto/AFP