La mulţi ani, maestre!

Într-o panoplie a marilor fotbalişti artişti, cu Gicu Dobrin, Gică Hagi, Ilie Balaci, Florică Dumitrache, Titus Ozon, Nichi Dumitriu, Puiu Iordănescu, Adi Ilie, Adi Mutu, fără îndoială că la loc de mare cinste l-aş aşeza pe Nelu Pârcălab, fotbalist unic din multe puncte de vedere, neuitat pentru toţi cei care l-au văzut jucând în zilele lui bune.
Născut la 5 noiembrie 1941, în Bucureşti, ca al şaselea copil al familiei, fotbalistul internaţional Ion Pârcălab este una dintre cele mai bune extreme ale fotbalului românesc, posesorul unui stil de joc spectaculos ce l-a făcut un foarte îndrăgit fotbalist al anilor ’60, lider de echipă atât la Dinamo cât şi la naţională. A fost supranumit pentru viteza sa debordantă „Săgeata Carpaţilor“ (denumire dată de italieni după dubla confruntare Internazzionale Milano – Dinamo) sau „Racheta Carpaţilor“, iar pentru driblingul irezistibil, „Garincha de pe malul Dunării“.
Şi-a început pregătirea la centrul de copii al Clubului Dinamo Bucureşti. Talentul şi pasiunea pentru fotbal l-au făcut să se remarce repede şi, ca urmare, în 1954 viitorul mare fotbalist a fost legitimat, în toată regula, în echipa „Tânărul dinamovist“, antrenată de Petre Steimbach, jucând la început vârf de atac, apoi mijlocaş, arătând calităţi cu totul deosebite.
În 1958, după ce fusese remarcat într-o tabără de la Râmnicu Vâlcea de celebrul antrenor Coco Dumitreescu, a fost luat de către acesta la U.T.A., pentru a juca în campionatul juniorilor republicani. Ajuns în oraşul de pe malul Mureşului, a schimbat faţa echipei pe care a scos-o campioană, jucând ca mijlocaş şi apoi vârf (aceleaşi posturi dar în ordine inversă faţă de cum jucase la Dinamo). În iarna 1958/1959, la puţin timp după ce împlinise 17 ani, a făcut un turneu cu echipa mare în Siria şi Liban, unde a jucat trei meciuri, câte o jumătate de repriză ca extremă dreaptă. Acesta a fost debutul lui pe acest post care avea să-l facă celebru. În acel turneu juniorul Pârcălab a plecat ca jucător inclus provizoriu pentru verificări şi s-a întors component permanent al lotului de seniori al echipei U.T.A., înlocuindu-l, câteva luni mai târziu, pe Jurcă şi devenind titular, după debutul în prima divizie a ţării din 24 mai 1959 într-un meci cu Jiul Petroşani.
În 1960, naţionala noastră de juniori a obţinut cel mai mare succes din istoria de până atunci a fotbalului românesc, terminând pe locul al II-lea în turneul UEFA de la Viena. În echipa noastră a excelat extrema dreaptă Pârcălab, jucător mult peste nivelul coechipierilor săi, principalul „vinovat“ pentru succesul obţinut, fotbalistul care anunţa un mare viitor nu numai la nivel naţional ci şi internaţional. Presa străină, plăcut impresionată de viteza şi stilul elegant ale românului a elogiat în unanimitate şi în mod categoric prestaţia lui.
Au urmat progrese rapide şi vizibile, astfel că la sfârşitul aceluiaşi an, în decembrie 1960, a plecat în Brazilia cu o selecţionată de seniori a oraşului Bucureşti.
La începutul campionatului 1961/1962, după trei ani în curtea „Bătrânei doamne“, Părcălab s-a întors la Dinamo. Nici n-a început campionatul, doar după jocurile de pregătire, şi susţinătorii dinamovişti, încântaţi de jocul băiatului cu părul negru sclipitor, au apostrofat conducerea tehnică: „De ce ne-aţi ascuns atâţia ani brazilianul?“ La 5 august 1961 Pârcălab a jucat pentru prima oară la Dinamo, într-un meci oficial cu Racing Club Paris, pe fostul stadion 23 August, când în minutul 12 a deschis scorul. Avea să joace la Dinamă nouă campionate, până în vara anului 1970.
La 8 octombrie 1961, într-un meci România – Turcia 4-0, a debutat în echipa naţională pentru care a îmbrăcat tricoul cu numărul 7 doar de 38 de ori. Am spus „doar“ deoarece numărul de selecţii este mic în comparaţie cu ce a însemnat în fotbalul românescera Pârcălab. Însă, pe de o parte, era perioada când naţionala nu juca aşa multe partide şi se numărau selecţiile numai pentru anumite meciuri şi, pe de altă parte, Angelo Niculescu a avut grijă să taie capetele neplecate, indiferent dacă acestea erau ale lui Dobrin, Dan Coe, Pârcălab, Răducanu etc. La cel de-al doilea meci în naţională, cel cu Spania, Pârcălab a reuşit unul dintre cele mai bune meciuri ale vieţii sale.
În 1964 a făcut parte din echipa care a jucat la turneul de fotbal din cadrul J.O. de la Tokio. Şi tot în 1964 a primit titlul de maestru al sportului.
A fost în primul rând un mare creator şi mult mai puţin marcator, specialităţile sale – de fapt, delicatesele – fiind slalomul în dribling pe extremă, centrarea în viteză şi pasa decisivă. Poate de aceea primul gol înscris în naţională a fost realizat relativ târziu, la 12 mai 1963 într-o partidă cu R.D.Germană, la Bucureşti, după aproximativ un an şi jumătate de la debut. În schimb a fost un gol de neuitat deoarece a fost golul victoriei, înscris la scorul de 2-2, în penultimul minut de joc, după ce est-germanii conduseseră cu 2-0, consfinţindu-se o victorie ce la un moment dat părea foarte greu de obţinut. De altfel, a fost ziua golurilor în premieră, deoarece şi celelalte două goluri au fost primele înscrise în naţională de stelistul Cornel Pavlovici şi „stegarul“ braşovean Iuliu Haidu, aceştia din urmă fiind şi debutanţi în naţională.
Dar golul golurilor în prima selecţionată a fost cel înscris la 21 noiembrie 1965, în secunda 35 a meciului România – Portugalia încheiat cu 2-0 în favoarea noastră, disputat la Bucureşti în preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din Anglia 1966. Atunci, în secunda 35, maestrul deschidea scorul fulgerător, trecând de fundaşii portughezi ca expresul prin halta Pădureni, lăsând apărarea adversă înmărmurită dar şi plină de admiraţie. Atunci Pârcălab a fost cel mai bun de pe teren, deşi în tabăra adversă evoluau celebrii Eusebio, Germanho, Coluna, Carvalho, Augusto, Simoes, Tores. În total, Pârcălab a înscris pentru echipa României cinci goluri (cu R.D.Germană, Mexic, Iugoslavia, Portugalia şi Israel), dar a fost coautor sau a contribuit la un incomensurabil număr de goluri.
A fost principalul artizan al cuceririi de către Dinamo a titlului de campioană de patru ori consecutiv, în 1962, 1963, 1964, 1965 şi a Cupei României în 1964 şi 1968. A jucat 232 partide în prima divizie înscriind 66 de goluri şi 20 de partide în cupele europene unde a înscris cinci goluri, toate în Cupa Campionilor Europeni.
Între 1970 şi 1973 a jucat în Franţa, la Olympique Nimes, alături de Florea Voinea, fiind un bun ambasador al fotbalului românesc. La echipa franceză a jucat 83 meciuri înscriind 20 de goluri, dintre care 11 în campionatul 1971-1972. În perioadele de formă maximă ale lui Pârcălab, în repetate rânduri cronicarii francezi se întrebau de ce n-are loc „Săgeata Carpaţilor“ în naţionala României...
După încheierea carierei fotbalistice, a fost antrenor principal sau secund la U.T.A., Gloria Buzău, Pandurii Târgu-Jiu, I.M.U. Medgidia etc. A fost antrenor federal la juniori, în această calitate având cele mai bune rezultate, reuşind să câştige Balcaniada din 1993 şi să lanseze mai mulţi jucători de valoare.
A fost declarat fotbalistul anului în 1965 şi al treilea fotbalist al anului în 1966. Nu există o statistică până în 1964, dar părerile specialiştilor trecuţi de vârsta unei jumătăţi de secol sunt aproape unanime în a-l considera pe Pârcălab cel mai bun şi alţi câţiva ani înainte de 1965.
Reuşea de multe ori partide de adevărată magie, ca urmare, spectatorii veneau în număr mare la stadion să-l vadă pe Părcălab. Era suficient să-l vezi jucând de câteva ori pentru a deveni idolul lui, pentru a zbura pe aripile fanteziei şi a visa cu ochii deschişi la un alt fel de fotbal. Cei mai buni dintre copiii echipelor din curtea şcolii sau de pe maidanele de altă dată ale marilor sau micilor oraşe îşi luau supranumele Pârcălab, acesta fiind sinonim cu „liderul“ sau „căpitanul“.Cu el în zile mari, Dinamo, dând recital după recital, şi-a făcut un mare număr de suporteri în doar patru-cinci ani, reuşind să se apropie vertiginos de Rapid şi Steaua. Rapid, vechea mare iubire nu numai a bucureştenilor ci şi a suporterilor din toată ţara, şi Steaua, moştenitoarea laurilor marelui C.C.A., îşi disputau supremaţia pentru cucerirea suporterilor. Pârcălab a schimbat duetul Rapid – Steaua al iubirii suporterilor cu trio-ul Rapid – Steaua – Dinamo.
Ilie Dobre îl zugrăveşte în cartea dedicată lui Dobrin, „Prinţul din Trivale la ultimul dribling“ astfel: „Când ţâşnea Pârcălab pe extremă, automat, apărările echipelor adverse intrau în alertă. Imediat îi apărea în cale un «inamic». Al doilea. Al treilea. Al patrulea. Inutil. «Săgeata Carpaţilor» îi dribla în viteză. Urma în secundele următoare, precum fulgerul, fie centrarea pe care scria gol, fie şutul necruţător. Finalizat c-un gol de kinogramă. Ion Pârcălab, care a strălucit în echipa reprezentativă şi la Dinamo Bucureşti într-o vreme când concurenţa era una acerbă (Ion Ionescu, Niki Dumitriu, Cornel Pavlovici, Constantin Frăţilă, Creiniceanu etc), rămâne, pentru eternitate, un reper al fotbalului românesc. O emblemă. O pecete...“
Din păcate, strălucirea sa a pierdut relativ repede din intensitate. Dacă perioada de juniorat şi tinereţe a fost la cele mai înalte cote, îndrăgitul jucător a început să se stingă repede. La aceasta s-au mai adăugat desele atenţii ale fundaşilor care duceau la multe accidentări, precum şi cearta cu „exigentul“ Angelo Niculescu. Am pus ghilimelele ca să nu folosesc alţi termeni dintre care cel mai blând ar fi ranchiunosul. Aşa se face că ultimul său meci în naţională a fost la doar o zi după împlinirea vârstei de 27 de ani, într-o confrunrare România – Anglia 0-0 la Bucureşti, pe 6 noiembrie 1968. Chiar dacă Pârcălab nu mai era cel din perioada 1962 – 1966, atacul naţionalei noastre mai avea nevoie de centrările şi driblingurile sale.
Pârcălab era, paradoxal, o bijuterie fără seamăn în unele meciuri, majoritatea acasă, şi foarte vulnerabil psihic în alte meciuri, îndeosebi în deplasare sau chiar şi acasă în faţa unor fundaşi duri, cu tupeu sau pur şi simplu pentru care, inexplicabil, îşi făcea complexe. În „Carte pentru fotbaliştii de mâine“ scrisă de N. Petrescu în 1967, am găsit următoarea informaţie interesantă: „Îşi vădeşte, în chip regretabil, un trac fără leac în meciurile din deplasare. (...) nu-şi poate înlătura anumite complexe de câte ori trece graniţa. Caută să alunge inhibiţia cu ajutorul metodei lui Coué. Dar nici aceste lecţii de autosugestie nu-l ajută“.
Referitor la vulnerabilitatea psihică, este semnificativ gestul său de a părăsi terenul şi de a-şi chema câţiva coechipieri apropiaţi să-l urmeze fiindcă „suporterii rapidişti vor năvăli pe teren“. Era în ultimul minut al finalei de Cupa României dintre Dinamo şi Rapid în 1968. La scorul de 1-1 s-a dictat o lovitură de la 11 m pentru Rapid. Dacă executantul loviturii, rapidistul Sandu Neagu, ar fi înscris, Dinamo probabil că n-ar mai fi avut timp să egaleze şi, odată cu fluierul final, frumoşii nebuni ai Giuleştiului, cei mai înfocaţi suporteri ai acelor ani, sigur ar fi invadat terenul, ceea ce lui Pârcălab pur şi simplu îi producea teamă. Cum Neagu a ratat lovitura de pedeapsă, s-a intrat în prelungiri. Pârcălab şi-a făcut încă odată datoria centrând impecabil lui Mircea Lucescu pentru 2-1. Rapid a mai primit un alt gol dar rămâne memorabilă teama de neînţeles a lui Pârcălab.
Până la consacrarea lui Lăcătuş, a fost considerat cea mai bună extremă dreaptă a fotbalului românesc. „Lăcă“, la o imaginară competiţie cu Pârcălab pentru titlul de cea mai bună extremă dreaptă, în faţa unui juriu, n-ar reuşi să se ridice la nivelul predecesorului său la impresia artistică şi nici la dragostea suporterilor, în schimb aplombul „fiarei“ neîmblânzite, mentalitatea de învingător dusă până la tupeu, lipsa oricăror complexe fac din şeptarul anilor ’80 un jucător mult mai eficient, cu un palmares mult mai bogat şi cu o perioadă de strălucire mai îndelungată decât omologul anilor ’60.
Şi tot ca o paralelă, până la Campionatul Mondial de fotbal pentru juniori din Australia, Părcălab a fost considerat cel mai bun junior de fotbal al României din toate timpurile. Dar după ce Romulus Gabor a primit titlul de cel mai bun jucător al Campionatului Mondial din ţara cangurilor, specialiştii au intrat în dilema alegerii între titlul de mare greutate cucerit de juniorul Gabor sau simpatia şi popularitatea de care s-a bucurat juniorul Pârcălab pentru arta pe care o etala, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. Dar nu este de neglijat nici juniorul Dobrin, iar, prin apariţia juniorului Hagi, lucrurile s-au complicat şi mai mult.
Mâine când Fotbalistul–Artist îşi va aniversa ziua de naştere, mă alătur tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au iubit, aşa cum numai el a putut să fie iubit. Îi urez multă sănătate, fericire, şi tradiţionalul „La mulţi ani!“ din adâncul sufletului, suflet care, atunci cănd e vorba de Pârcălab, mi-a rămas acelaşi ca la 10 ani. Atunci, la 10 ani, într-o frumoasă după amiază de toamnă – 21 noiembrie 1965 – la meciul România – Portugalia 2-0, Pârcălab, m-a făcut să fiu, ca iubitor al fotbalului, pentru prima dată fericit, fericit...